Simona Sora: Sala de Mostre

Existau pe atunci – în micul oraş ca o cofă scobită, aşezat între dealuri, dar şi în ţara aia închisă etanş şi separată violent de restul lumii – cîţiva doctori care aveau curaj. Aveau curaj să facă gesturi clare, să uite cînd operau de tot ce era în jur, să-i ignore pe procurorii de serviciu care se mutaseră, de puţin timp, într-o încăpere aflată la parterul spitalului, între vestiare şi morgă. Iar Negru era unul dintre acei doctori. Cînd opera el – însoţit de o sonată în surdină – sala de operaţii părea o lume mică, străluminată şi perfectă, cu praguri clare, cu gesturi conţinute şi stăpînite. Lumea avea sens, sensul era acolo, iar doctorul Negru reuşea, fără să ridice vreodată vocea, să o recreeze de cîte ori îşi pierdea contururile. Prea înalt, masiv şi puţin cocîrjat, doctorul Negru părea uneori, mai ales atunci cînd, după o operaţie grea, se îndrepta, masîndu-şi, cu ambele mîini coloana, un zeu căzut ce emana încă ordinea vieţii. Cînd ieşea însă din sală, lucrurile se schimbau pe loc. Devenea altul, făcut din mai multe bucăţi care funcţionau autonom: picioarele musculoase, drapate în pantaloni de doc gros, apretaţi de o spălătoreasă exagerată, zvîcneau în faţă şi în lateral, de parcă nu s-ar fi hotărît încotro s-o ia; torsul ţinea, în schimb, nordul, în timp ce capul lui leonin era neclintit, cu coama bine ascunsă sub coiful bonetei pe care o purta ca în anii ’60, cînd terminase medicina, desfăşurată mult în sus, ca o piramidă moale. Aproape întotdeauna, chiar şi vara, pe deasupra costumului de spital, îi flutura halatul de molton vişiniu.

Cînd îl întîlnise Maia pentru prima dată, chiar la intrarea în blocul operator, doctorul Negru nu apucase să îşi schimbe hainele de stradă, purta nişte blugi, marfă rară în România acelor ani, şi un polo albastru intens, de culoarea ochilor lui. Se ciocniseră, Maia fugea pentru că nu putea merge altfel, iar Negru se grăbea la raportul de gardă, unde întîrziase, ca întotdeauna. Întîrzia pentru că se oprea mereu la Urgenţă, verifica intrările şi ieşirile, inspecta tinerele asistente care începeau să gîngurească ca un stol de cinteze de cum îi simţeau prezenţa, dar mai întîrzia şi pentru că, în anul acela neobişnuit, 1988, îşi făcuse un obicei dimineaţa să lungească drumul pînă la spital; se zvonea că şi vechiul centru va fi pus la pămînt, aşa cum fusese demolată, în urmă cu cîţiva ani, zona de case vechi din dreapta spitalului.

Părinţii lui avuseseră o casă în acea zonă, iar după ce unul dintre unchi, vechi liberal, fusese închis la Aiud, fuseseră daţi afară din casă cu toţii şi ameninţaţi cu moartea. Plecaseră în alt oraş din Transilvania, iar întoarcerea neaşteptată a doctorului Negru la Deva, după ce terminase facultatea, se datora, fără îndoială, repartiţiei, dar şi unei nedisimulate nostalgii. Casa lor ar fi fost, dacă mai era în picioare, destul de aproape de spital, un imens conac, cu salon de muzică şi bibliotecă, înconjurată de o minunată grădină de trandafiri care, după plecarea lor, se sălbăticise, iar florile se revărsaseră în stradă umplînd aerul de lingoare. O tăiară, în cele din urmă, cînd, printr-o hotărîre de sus, casa se transformă în grădiniţă pentru copii cu program prelungit, un loc bun de lăsat copiii, printre ultimele locuri bune din oraş în care Maia îşi petrecuse o bună parte din mica ei copilărie. Urîse din rărunchi acel loc.

Şi totuşi, Maia îşi amintea uneori cum, în drumul spre cămin, mama ei, Dora – singura Dora din Deva – se căţăra, subţire, cu picioarele ei lungi şi agile, pe gardul conacului Negru să-i culeagă cel mai frumos trandafir, întotdeauna cel din vîrful tufei şi să i-l prindă la piept, pe uniforma albastră cu pieptar legată la spate cu cordon dublu. Era cea mai frumoasă mamă din oraş. Cu aerul ei fragil şi trist, cu spaima că nimeni nu o va cunoaşte vreodată, cu nevoia ei irepresibilă de a pleca periodic, de a schimba lucrurile prin casă, de a inversa mobilele, covoarele, perdelele. Nu erau însă vremuri pentru aşa ceva. În altă viaţă fusese, desigur, patroana unei case de modă în care, periodic, schimba totul, inclusiv pe ea însăşi; în Deva anului 1988, însă, Dora devenise merceolog-voiajor. Avea pe mînă incredibile mărfuri şi uneori călătorea în ţarcul socialist să le prezinte. Nu-i ajungea lucrul ăsta, de aici, poate, melancolia, însă de cîte ori maică-sa se întorcea fericită din călătorie, Maia înţelegea pe viu ce însemna vocaţia. Mama ei descria costumele bărbăteşti din stofe aspre, cămăşile de la Brainconf, canadienele căptuşite cu vatelină şi poliester ca pe nişte mirifice forme de disimulare: iată reversul şi distanţa dintre umeri, iată cei cinci centimetri din manşeta cămăşii bineîntinse pe tors, iată dunga perfectă a pantalonului, venind de sus fără vreo cută, perpendicular pe limba pantofului. Mişcaţi-vă puţin, da, păşiţi, vă rog, să vedem mersul, întoarceţi-vă, puneţi picior peste picior. Trebuie să vă schimbaţi şosetele. În 1988, la Deva, Maia putea încă recunoaşte bărbaţii îmbrăcaţi de mama ei. Casa de modă prêt à porter, cu ridicata, se numea prozaic Sala de Mostre, însă performanţa de acolo, cu materialele vremii, era de neegalat. Cînd apăruseră, într-o primăvară, cămăşile chinezeşti, pastelate în toate nuanţele de verde, roz şi bleu, oraşul se umpluse de bărbaţi euforici care-şi lăsau deschise pardesiele, gecile, canadienele de iarnă, să se vadă măcar gulerul noii cămăşi cu floricică neagră brodată în dreapta, pe un meridian vital.

Sensibilitatea Maiei pentru rarii bărbaţi pe care un costum cădea bine şi fina îmbinare între sacou, cămaşă şi şosete pe care o remarca involuntar, din primele secunde, venea direct din vocaţia maică-sii. Un bărbat pe care un costum cade impecabil, un bărbat care ştie exact ce cămaşă să poarte la un anumit sacou, un bărbat cu pantofi impecabili şi şosete atent alese, un bărbat care are întotdeauna o brichetă la el, deşi nu fumează, este, de cele mai multe ori, un bărbat care nu face rău. Poate, zicea mama Maiei, pentru că nici nu mai are timp. Cînd înveţi să te îmbraci bine – iar asta ar fi putut fi lema casei ei de modă – devii un om mai bun. Maia o credea, iar doctorul Negru era, iată, dovada vie.

În casa veche, solid refăcută, doctorul Negru locuia împreună cu soţia lui, chimistă la laboratorul spitalului, şi cu cei doi băieţi, adolescenţi, care-i semănau lui prea tare. Ca să ajungă la spital era suficient să traverseze bulevardul principal, însă el o ţinea pe strada lungă care începea în centrul vechi şi se încheia pe Dealul Paiului, iar la un moment dat, schimba direcţia şi se afunda în zona dinspre cetate, la prima oră a dimineţii, cînd numai ţigăncile gureşe cu măturoaie sabatice erau pe străzi, în aerul învechit şi tare pe care nimeni nu reuşise să-l schimbe de pe vremea în care pe-acolo mai existau mori negre de apă şi prăvălii din care se simţea mirosul de magiun. Recunoştea totul, caldarîmul, capacele de canal cu cîte şase găuri, restaurantul Bachus unde băuse pentru prima dată Havana Club, Biserica Reformată şi Liceul Pedagogic unde mai demult fusese Şcoala Normală, casele vechi, adăpostite, cu ganguri, pe fiecare parte; într-una locuise prima lui iubită, Anne, despre care nu mai ştia decît că emigrase în Germania.

Se întorcea apoi, prin Tunelul Proştilor, pe Lenin, pe lîngă sinagogă, spre centru, o ţinea drept pînă la Transi unde se mînca prost şi scump, dar se aducea adesea bere de Haţeg şi Pepsi-Cola, şi-apoi intra, cu două, trei minute înainte de ora opt pe poarta spitalului. Era prea tîrziu, ştia asta, dar ca să fie şi mai tîrziu rămînea la Urgenţă pînă-l sunau, îl aşteptau, foarte bine, le răspundea, nu e totul pierdut pînă cînd cineva te mai aşteaptă… Nu se grăbea, avea un mers inconfundabil, pe care Maia l-ar fi recunoscut şi dacă el ar fi fost drapat din cap pînă-n picioare în molton. Mergea, ca şi cum şi-ar fi cărat în spate întreaga familie, unchiul omorît la Canal, mama stinsă la un an după aceea cînd el era deja adolescent, întreaga familie risipită ca să-şi piardă urma şi adunată acum cumva în jurul lui, iar el săpa, cu paşii lui apăsaţi, oraşul aproape distrus şi se fixa în cimentul sălii de operaţii, sala lui de mostre maladive, şi nimeni din oraş, fie că avea nevoie de el, fie că nu, nu-l putea ignora.

În ziua în care Maia îl văzuse pentru prima dată în carne şi oase pe doctorul Negru, lucrurile o luaseră razna încă de dimineaţă. Pregătise sala, ca de obicei, cu mare atenţie, scosese din pupinel instrumentele mici şi le adusese, împreună cu Bica, pe cele mari de la sterilizare. Bica, infirmiera de la ortopedie, avea să cunoască nu peste multă vreme cea mai spectaculoasă conversie profesională din istoria spitalului, devenind judecătoare – după ce frecase ani buni podelele şi ţinuse dreaptă, cu cîmp steril, coada burghiului folosit pentru găurirea oaselor. Pe atunci, însă, Bica era încă una dintre infirmierele de nădejde, una dintre puţinele care ştiau să scrie inteligibil şi chiar să repovestească plastic anumite conversaţii din sala de operaţii. Soţul ei, şofer sau mecanic la Securitate, profita de aceste talente ale ei şi o punea să scrie de îndată ce povestirile ei dezlînate începeau să devină interesante. Uneori, Bica apărea dimineaţa cu un ochi învineţit şi cu falca umflată. Cînd Maia o întreba ce se întîmplase, rîdea urît – complice şi murdar – lăsînd să se înţeleagă că bărbatului ei îi cam plăceau jocurile tari, iar ea, deşi bătută măr, era mîndră de asta. Maia nu încerca să înţeleagă, dar evita să rămînă în sală cu Bica mai mult decît era necesar.

Cînd se ciocnise de doctorul Negru, la ieşirea din blocul operator, Maia alerga la raportul de gardă de la etajul cinci, acolo era secţia de ortopedie de care ţinea sala ei. În timpul mic-dejunului sacru cu instrumentistele – atunci se stabileau tandemurile, strategiile, acoperirile, retragerile – sora-şefă de la ortopedie o chemase în secţie, era din nou cazul să urce şi ea, doar se discutau operaţiile viitoare, de ce-ar freca menta la Terapie Intensivă şi-ar asculta porcăriile instrumentistelor? În Ardeal nu se freca menta. Auzise pentru prima dată vorba asta la Bucureşti, cînd făcuse stagiul la Spitalul de Ortopedie de la Foişorul de Foc şi apoi aflase de unde venea: în Fanar, existau slugi tocmite doar pentru a freca mobilele, mai ales mesele, cu izmă frumos mirositoare. Cînd sluga începea ea însăşi să miroasă din cap pînă-n picioare a plantă tămăduitoare, orice altă muncă începea să-i pută. Nu mai căra hîrdaiele cu rahat, nu mai lustruia ciubotele stăpînului, nu mai freca nici măcar podelele sau tingirile. Doar menta. Freca, de fapt, cu mentă masa şi scaunele, dar, de la o vreme, începea să frece tot ce-i ieşea în cale. După o vreme, frecangiilor începea să le pută tot şi trebuiau daţi afară. Îi vedeai uneori pe malul gîrlei, ferchezuiţi, în căutare de slujbă înaltă. Miroseau de la o poştă a izmă şi de asta nu-i mai angaja nimeni.

Sora-şefă ştia ce ştia, lucrase şi ea o bună parte din tinereţe în sala de operaţii, acolo era pepiniera viitoarelor asistente-şefe ale spitalului, acolo se semnau poliţele, se stabileau datoriile, se pertractau alianţele. Şefa de la ortopedie ştia prea bine ce se poate întîmpla pe o insulă suspendată între sex şi moarte, îşi amintea mai bine decît şi-ar fi dorit, poate de asta şi cobora rar la sală, doar atunci cînd se instituia „protocol zero“, ori apărea vreun pacient cu pile mari sau onorarii de excepţie. Încerca, sever, s-o protejeze pe Maia, dar Maia nu simţea decît constrîngerea, tonul răstit, frustrarea. O enerva teribil să părăsească blocul operator în cel mai interesant moment al zilei, să fie obligată să-şi schimbe costumul steril cu halatul de spital, după ce în urmă cu doar o oră, făcuse gesturile inverse. Şi-n plus, ce nevoie avea să audă enorme dări de seamă despre temperatura, tensiunea, scaunul bolnavilor, cînd, o dată ajunşi în sală, toate astea nu mai aveau nicio importanţă? Odată trecuţi prin filtre, bolnavii erau, ca prin farmec, preschimbaţi în orbitoare obiecte rituale, etanşe şi nete, aşteptînd sacrificiul. Ce mai conta că dimineaţa avuseseră cu două-trei grade mai mult decît ar fi fost cazul sau că tensiunea oscilase între extreme? Nu contau decît intrarea în sală, desfăşurarea operaţiei exact în cadrul operator, trezirea, eventual, la viaţă.

Zadarnic sora-şefă îi explica în ce măsură bolnavii trebuie urmăriţi, cu zile întregi înainte de orice intervenţie, cum trebuie interogaţi despre alergii, antecedente şi frici iraţionale. Maia care ştia una şi bună, c-ar fi trebuit să fie la sute şi mii de kilometri de sala cea albastră, satelit al unei secţii îndepărtate în care-şi satisfăcea penitenţa, dramatiza, juca rolul victimei, un rol care nu punea încă pe nimeni în pericol. Poate şi de asta atunci cînd – lăsînd neterminată povestea unei paciente care, ore în şir, la trezirea din operaţie, aflată încă sub influenţa anestezicelor – urlase în sala de postop: „te iubesc, doctoru’ Negru“ – îşi schimbase hainele, îşi adunase părul sub boneta ca un nimb şi îşi încălţase platformele înalte, fără de care nu părăsea niciodată sala, Maia era furibundă. Ieşise din rolul victimei neînţelese şi intrase într-unul mai plin de complezenţă la care lucra de cîteva luni încoace, ceva între instrumentistă-genială-în-devenire şi viitoare-cutie-de-rezonanţă. În această stare semiconştientă, căţărată pe platforme de gheişă, încercînd să-şi compună o mină arogantă şi pufnind ca o etuvă cu supapă, se ciocnise de doctorul Negru.

Cine era asta? se întrebă doctorul Negru lăsînd-o, cu un mic recul, să se lipească de poloul lui albastru cu un pescăruş brodat pe buzunar ce n-ar fi putut fi vreodată văzut în magazinele comerţului socialist. Le ştia pe toate: asistente şi infirmiere, instrumentiste şi anesteziste, doctoriţe stagiare şi eleve în practică. Le cunoscuse deja pe toate cele care meritau să fie cunoscute, le stăpînea dintr-o privire, le separa cînd apropierea lor – unele de altele, dar mai ales de el însuşi – devenea primejdioasă. Avea poveştile, legendele, epopeile lui erotice – pe care Maia nu le ştia încă. Cînd povesteau despre el – iar cîteva dintre ele chiar scriau, cam acelaşi text, atunci cînd cei doi procurori în costume cenuşii le cereau s-o facă – fetele de la blocul operator deveneau femei, iar băieţii deveneau bărbaţi. Atmosfera se electriza brusc şi, prin nu se ştie ce proces, lucrurile deveneau şi clare, şi urgente. Poate de asta nici nu începeau raportul de gardă fără doctorul Negru, deşi secţia de chirurgie era condusă de o femeie cu cîţiva ani mai tînără. Ea venise în oraş la cîţiva ani după el şi în mai puţin de zece ani ajunsese şefa secţiei. Era bună, dar nu atît de bună ca doctorul Negru. Era frumoasă, dar nu se compara cu niciuna dintre fetele din cercul de foc – trei instrumentiste şi două de la ati – adevărate minuni de proporţii şi trăsături pe care doctorul Negru le şlefuia periodic în expresie. Era interesantă, dar mult mai puţin interesantă ca doctoriţa stagiară, de pildă, care-şi lăsase copii şi bărbatul, proaspăt neurochirurg într-un spital de la malul mării, doar ca să-i răspundă, uneori, doctorului Negru, la apel. Iar mititica asta furioasă cine era? Avea un aer cunoscut, nu putea fi fata nouă de la ortopedie, aia umbla numai în pantaloni şi cu masca pe faţă, ca o arăboaică, era obsedată de asepsie, la fel ca şeful ei, Pasquale. Nu era nici păsărica detaşată din Valea Jiului, cu aia va trebui să se mişte repede, nu mai are mult timp pînă pleacă înapoi de unde venise, nu era niciuna dintr-altă secţie, se vedea clar că e de-a noastră, dar.cine.era.ea? Aproape rîzînd de aerul ei furibund, doctorul Negru se întoarse după Maia care urcase deja în lift şi, fără să se gîndească la nimic, păşi şi el în cabina îngustă.

Cine sînt eu? se întreba şi Maia alergînd pe largile culoare ale Terapiei Intensive, revoltată, dar cumva plină de importanţa pe care i-o dădeau oamenii ăştia în toată firea, mai maturi şi mai responsabili ca părinţii ei. Cine naiba sînt eu? se întreba, aşteptînd cu disperare, ca răspunsul s-o aşeze brusc într-un rol, unul cu care să fie şi ea de acord şi să aibă cîteva caracteristici reale. Sînt, de pildă, o asistentă medicală? Nu, nu era asistentă medicală, pe diploma ei de absolvire scria „soră medicală“, asistentele aveau atunci o şcoală post-liceală pe lîngă liceu. Era o femeie, ca toate celelalte? Nu, nu era o femeie, trebuia, pentru asta, să fi avut un bărbat. Era un copil? Oricît o revolta gîndul ăsta, cel mai aproape era de copilărie, deşi muncea de mai bine de un an în spital şi de peste şase luni în blocul operator şi cu toate că văzuse deja mai mulţi oameni murind. Era o fată? Nu, nu era de acord nici cu asta, fără să poată spune de ce rolul ăsta de fată i se părea cel mai primejdios. Fetelor de la Deva li se întîmplă mai devreme sau mai tîrziu ceva rău, asta învăţase din poveştile despre Oraşul Fetei pe care le tot aduna fără să ştie de ce. Dac-ar fi ştiut atunci, pe loc, cine e ea, Maia ar fi înţeles brusc unde ar fi trebuit să fie în acel moment, mai degrabă în sala albastră, supraveghind lămpile cu ultraviolete şi funcţionarea tuturor aparatelor decît în drum spre liftul care urma s-o ducă la etajul cinci al spitalului, la ortopedie, unde începuse deja raportul de gardă. Dac-ar fi ştiut cine e, poate nici n-ar fi ajuns la lift, ar fi tăiat-o scurt spre ieşirea de la Urgenţă, ar fi străbătut apoi pasarela pînă la poartă, s-ar fi îndreptat, ieşind pe poarta mare a spitalului, printre clădirea vechii maternităţi şi magazinul universal Ulpia, pe bulevardul Kogălniceanu, spre gară şi aşa, fără prea multe gînduri, s-ar fi suit în primul tren şi s-ar fi tot dus. Dar Maia habar n-avea cine e ea, iar cînd sora-şefă îi ceru imperativ şi rece să urce la raportul de gardă, unde aveau să se discute operaţiile din ziua aia, Maia se conformă, deşi n-avea niciun chef şi, fără îndoială, nicio obligaţie.

Neştiind cine e şi întrebîndu-se doar retoric ce caută ea cocoţată pe platforme, de ce e îmbrăcată cu un halat asimetric care intrase deja la apă şi-i descoperea pulpele într-un fel provocator pe care ea nu-l băga de seamă, Maia se ciocni violent de doctorul Negru, roşi neuniform, îşi ceru scuze pe un ton nepotrivit, ca şi cum Negru ar fi stat dinadins în calea ei şi apoi sări – pufnind: pardon, pardon, pardon – în lift. A fost, fără îndoială, una dintre întîlnirile vieţii ei, poate momentul precis în care se hotărîse, inconştient, cine e ea: o soră, o soră medicală nici mai bună nici mai rea ca altele, una dintre cele care avea să rămînă în spital încă multă vreme, pansînd plăgi urîte şi făcînd injecţii, scriind însă minunate protocoale operatorii cu toţi ortopezii care aveau să se perinde prin secţia de la etajul 5, din ce în ce mai alert – plecînd, venind, renunţînd, reluînd. O soră medicală pasionată de literatură dar care avea să ştie ce e literatura abia atunci cînd asta nu va mai însemna nimic, un cadru medical mediu, ţinînd calea de mijloc în toate, chiar şi în rarele fugi din propria-i viaţă: fugea exact cînd avea concediu, fugea la sfîrşit de săptămînă sau zile libere, fugea uitîndu-se la ceas şi ştiind prea bine cînd o să revină. Măritată scurt şi divorţată repede, fără copii, dar cu o mare, copleşitoare bibliotecă pe două rînduri, căptuşind toţi pereţii micului apartament ce-i rămăsese după partaj, situat deasupra Pati-Barului, aflat chiar la poalele cetăţii, la doi paşi de Palatul Alpar şi de Fîntîna cu Broaşte. După Revoluţie devenise – cu cîteva drumuri la Hunedoara şi cîteva examene de complezenţă cu fostele ei instructoare de la Liceul Sanitar – asistentă medicală. Şi tot atunci începuse să adune – iniţial din întîmplare (descoperise într-un anticariat o carte dedicată de o oarecare Anne doctorului Negru), apoi susţinut şi metodic, iar, în cele din urmă obsesiv şi pătimaş – vechea bibliotecă a familiei Negru: un proiect de-o viaţă, pentru care Negru nu mai găsise timp. Da, întîlnirea aia fusese una dintre întîlnirile vieţii ei.

(fragment din romanul Complezenţă, în pregătire)