a1

Cafe Apostrof

Da, da, a fost o toamnă pe cinste la Cluj: caldă, scăldată într-o lumină de aur, a culturii de bună calitate şi-a soarelui, deopotrivă. Şi cu o puzderie de evenimente de primă mînă. După Festivalul internaţional de Carte Transilvania, simultan: Întîlnirile Internaţionale de la Cluj şi Toamna muzicală clujeană. Plus Echinox-ul. Plus premiera filmului Lemonade, regizat de Ioana Uricaru.

Cam deodată cu Toamna muzicală, la Teatrul nostru au avut loc Întîlnirile Internationale de la Cluj, festival de spectacole şi dezbateri culturale, la care au fost invitate personalităţi din ţară şi din străinătate.

A fost o bună ocazie să văd Rambuku, spectacolul lui Mihai Măniuţiu pus în scenă la Teatrul din Timişoara (Premiul UNITER 2018 pentru cel mai bun spectacol). Pe textul obsesiv (sau obsesional, cum îmi vine să spun) al lui Jon Fosse, Măniuţiu face unul dintre spectacolele lui tipice, cerebrale, reci, foarte minuţios lucrate. De ani de zile, regizorul optzecist (optzecismul, ştim bine, s-a manifestat şi se manifestă în toate domeniile de creaţie, nu numai în literatură) experimentează posibilităţile expresive ale dansului modern pe scenă – şi ale tăcerii. Într-un anumit sens, el tinde spre spectacolul ritualic, dacă se poate cu un actor mut dar în mişcare, şi cu un fundal sonor, de preferinţă arhaic sau într-o limbă necunoscută, fundal sonor care devine un fel de actor invizibil dar foarte prezent. La Rambuku, simbolistica (ziduri, spaţii închise, gaze) a fost clară – după cum observa unul dintre prietenii mei, pietrarul-dramaturg Flavius Lucăcel –, chiar agresivă prin simplitatea ei, creînd spectacolul morţii în Holocaust.

Dar. Dar felul în care regizorul pune în scenă finalul, un morman de cadavre nude sub pomul vieţii, lărgeşte, cred eu, semnificaţia spectacolului şi ne permite să vorbim despre o punere în scenă a destinului omului ca atare. Cam asta sîntem, un morman de viitoare corpuri moarte sub pomul vieţii, alimentîndu-l cu sau fără voia noastră: pentru că, nu-i aşa, cele vii se nasc din cele moarte, iar cele vii sînt destinate morţii, cum scria de curînd, adică acum nişte mii de ani, filosoful.

Oricum, spectacolul lui Măniuţiu îmi etalează încă o dată, sfidător şi dramatic, unitatea personalităţii lui creatoare, căci, în scris sau în regie, autorul explorează cam acelaşi univers întunecat, întorcînd pe toate părţile întrebarea: ce sens are viaţa umană din moment ce există moartea? Cam aşa îl văd eu. Drept care i-am propus să facă Epopeea lui Ghilgameş, pentru ale cărei versuri ar fi bună vocea lui Ion Caramitru.

Pe Ion Caramitru l-am ascultat în dialogul său cu Matei Vişniec, intitulat „Despre teatrul românesc în anul Centenarului“. A fost o dezbatere interesantă, deoarece făcută fără emfază şi cu mult spirit critic. S-a vorbit despre trecut, cel recent şi acela relativ mai îndepărtat, totalitar, aşadar despre limbajul artei în lumea socialismului-real din care am ieşit nu fără sechele. Dar s-a vorbit şi despre prezent, inclusiv despre faptul – dramatic în sens vital-ontic – că există mii de absolvenţi de teatru care nu-şi găsesc locul unde să joace, adică să lucreze, spunea preşedintele uniter-ului. (La fel este şi-n celelalte domenii, în toate, îmi vine mie să adaug, fără să ştiu care ar fi soluţia.)

Ca-n treacăt, Ion Caramitru a recitat monologul „a fi sau a nu fi“ din Hamlet – şi-n momentul acela două amintiri, diferite şi solidare, s-au bulucit în capul meu: spectacolul Hamlet cu Ion Caramitru, venit în turneu la Cluj, în 1987, aşa cred, probabil primăvara spre vară; şi alt Hamlet, al lui Vlad Mugur, cu Sorin Leoveanu, în seara repetiţiei generale cu public din 19 iunie 2001; iar el, Vlad Mugur, întrebîndu-mă aşa, direct, după ce abia făcusem cunoştinţă, ce părere am despre cum a pus în scenă monologul „a fi sau a nu fi“, pe care îl pulverizase pe voci şi-l reasamblase într-un coral… Da. Fantome. Ale mele, eliberate din memorie de vocea unui actor care recită.

Şi tot ca-n treacăt, Ion Caramitru a mai făcut un cadou publicului – cu intenţii vădit ştiinţifice, deoarece cu o trimitere explicită la teoria einsteiniană a relativităţii –: un fragment extras de marele actor din însemnările lui Eminescu, şi anume unul despre timp, datînd din anul 1866.

Pe Mircea Cărtărescu şi pe Ion Pop i-am ascultat vorbind despre… Mircea Cărtărescu. Şi despre poezie, fireşte. Şi despre anii 1980. Proaspătul doctor honoris causa al UBB a declarat, cu un foarte credibil aer nedumerit, cum că nu s-a recunoscut în poemele pe care le-a scris, pînă, dacă am reţinut bine, la Levantul. Şi la volumele de proză.

Optzecistul Măniuţiu, prozator şi poet, recidivează în poezie şi, după foarte bunele volume Tu şi Avionul fantomă, publică la Tracus Arte volumul de poeme, construit ca un aceeaşi migală inspirată cu care îşi construieşte regia spectacolelor lui, Urmuz. 23 noiembrie 1923. Adică, Urmuz în ziua aleasă de el a morţii sale. În notaţii lapidare, Măniuţiu imaginează monologul interior al sinucigaşului: „Adevărul e că îmbătrînesc/ am îmbătrînit/ nu mai smulg inimi din piept/ m-am înmuiat/ sunt zeul defunct la care/ nimeni/ nici măcar tu/ nu te mai închini// scuipă-mă din gura ta“ („ce i-a spus urmuz daimonului său. 23 noiembrie 1923“). E interesant cum se devoalează, pas cu pas, şi prin spectacole, şi prin cărţi, nucleul afectiv-obsesional al personalităţii lui Măniuţiu: unul sumbru.

La Filarmonică, în deschiderea stagiunii, Gabriel Bebeşelea a dirijat Brahms, Un recviem german; iar Cristian Mandeal, pe care îl urmăream, la începutul anilor 1980, dirijînd concertele de vineri, a dirijat concertul dedicat memoriei lui Erich Bergel: şi anume, minunea muzicală intitulată Arta fugii de Bach, orchestrată de Erich Bergel. Concertul a fost găzduit la Biserica Reformată, care are o acustică ieşită din comun.

Iar apoi a venit Toamna muzicală clujeană, festival internaţional de bună calitate, o instituţie şi o tradiţie culturală mai veche decît Echinox-ul – căci ajunsă la a 52-a ediţie. Sîntem vechi, domnilor, îmi vine mie să parafrazez, bătîndu-mi creştetul ca Nemuritorul. Concertele au avut loc la Colegiul Academic, la Biserica Piaristă, la Muzeul de Artă şi aşa mai departe.

Iar penultimul – în sala, de asemenea cu o acustică foarte bună, a Conservatorului George Dima – a fost susţinut de Cvartetul transilvan: Gabriel Croitoru (vioară, şi anume vioara lui Enescu), Nicuşor Silaghi (vioara a doua), Marius Suărăşan (violă), Vasile Jucan (violoncel) şi Daniel Goiţi (pian). S-a cîntat, în primă audiţie absolută, o lucrare de tinereţe a lui Cornel Ţăranu: „Cvartet de coarde“ (1954), cu un început grav, foarte frumos, un solo de violă, preluat şi prelucrat, în tehnică modală, în partea a doua, şi reluat în „Epilog“. Apoi a fost interpretată o lucrare camerală de Brahms, „Cvintet cu pian, în fa minor, op. 34“. A fost o seară magică, în care frumuseţea pieselor cîntate şi desăvîrşirea interpretării au transformat arta cea mai abstractă pe care a inventat-o vreodată omul într-o cale directă şi intuitivă de acces la bucuria intelectuală pură.

Şi: dacă deschiderea festivalului a fost sub bagheta dirijorului german Thomas Sanderling, închiderea a fost cu Gabriel Bebeşelea, care va dirija Wagner, şi anume Walkiria. E al doilea an în care la Toamna Muzicală Clujeană se cîntă în concert o operă de Wagner, dirijată de Gabriel Bebeşelea, care a avut ideea şi şi-a pus-o în aplicare. Superb cadou făcut oraşului.