a19

O sfidare a regimului politic?
Revistele literar artistice şi studenţeşti în 1968

Cristian Vasile

          1968 este anul unor desfăşurări contradictorii în viaţa culturală şi politică românească. Pe lângă continuarea relaxării cultural ideologice şi diverse recuperări ale unor autori interzişi, apar demiteri abuzive ale unor conducători de reviste literare şi studenţeşti. În raport cu deceniul precedent a existat o permisivitate mai mare în anii 1960, care s a vădit prin înmuierea metodelor de coerciţie ideologică. Natura sistemului politic nu s a schimbat fundamental, dar elita conducătoare a permis înfiinţarea de noi reviste şi edituri. Iar această realitate instituţională a sporit în mod semnificativ pârghiile de promovare a literaturii, chiar într un moment – dacă nu de despărţire radicală – cel puţin de punere între paranteze a realismului socialist. Acesta este contextul în care voci timide şi răzleţe au pus în discuţie atât existenţa cenzurii, a Direcţiei Presei, cât şi „partinitatea literaturii“. La mijlocul deceniului şapte au apărut numeroase reviste literare şi studenţeşti: Amfiteatru (Bucureşti, 1966), Cronica (Iaşi, 1966), Echinox (Cluj, 1968) etc.
Foarte devreme, secţiile ideologice şi apoi N. Ceauşescu însuşi au realizat că marele pericol pentru liberalizarea controlată vine tocmai din zona revistelor literar artistice. Se propaga un dezgheţ cultural ideologic care risca să scufunde autoritatea partidului. Or, partidul a încercat să păstreze controlul politic asupra câmpului literar, lăsând scriitorilor doar fantasma libertăţii; cum presa literară a depăşit cadrele convenite în mai multe rânduri în intervalul 1965 1968, periodic diverşi ideologi, de la Paul Niculescu Mizil la Leonte Răutu, au reamintit în reuniuni de partid că literatura trebuie să fie prezentă „în miezul problemelor politice“. Liderii politici nu puteau agrea sub nicio formă tipul de socialism care se ivise în Cehoslovacia „Primăverii de la Praga“ şi nici profilul presei de aici. Solidaritatea cu Alexander Dubček et co. avea în vedere doar rezistenţa faţă de sovietici şi faţă de pretenţiile lor de amestec în treburile interne.
Că este aşa o dovedeşte şi un document care reflectă întâlnirea dintre reprezentanţii celor două institute de istorie ale partidului din România şi Cehoslovacia. Reuniunea a reaprins temerile conducerii de la Bucureşti legate de posibilitatea ca fruntaşii Primăverii de la Praga să piardă controlul asupra proceselor de reformă. Atunci Jana Neumannova a definit într un mod nonconformist socialismul şi nu a exclus renunţarea la rolul conducător al PC Cehoslovac, spre stupefacţia părţii române (ANIC, fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 2/1968, f. 8). E o perioadă strict contemporană cu publicarea de către scriitorul Ludvík Vaculík a Manifestului „celor două mii de cuvinte“. Autorităţile de la Bucureşti urmăreau cu atenţie desfăşurările din Cehoslovacia; într o telegramă a Ambasadei române la Praga din 1 iulie 1968 se preciza că: „autorii articolului [«Cele două mii de cuvinte»], printre care personalităţi cehoslovace, membri de partid, au avut intenţii bune în conceperea acestuia fiind îndreptat împotriva forţelor conservatoare la diferite eşaloane. Formele preconizate ies, însă, din cadrul organizat al partidului şi pot da naştere la acţiuni nedorite de partid, într un moment cu totul nepotrivit, când în mase există încă confuzie şi neclarităţi cu privire la proces[ul de reformă]“. „Cele două mii de cuvinte“ – care apăruse sub forma unui articol semnat de Ludvík Vaculík – a fost publicat în Literarny Listy şi asumat apoi de zeci de personalităţi. Instanţele ideologice din România – prin intermediul MAE şi al altor surse – cunoşteau foarte bine profilul multor personalităţi intelectuale din Cehoslovacia şi aveau toate motivele să se teamă de un fenomen al contagiunii. Vaculík era un „recidivist“, căci la Congresul Uniunii Scriitorilor din Cehoslovacia din iunie 1967 a atacat în mod deschis principiul leninist al rolului conducător atribuit partidului comunist, calificând regimul care îl asumă drept totalitarism.
Între timp, presa literară şi studenţească autohtonă – ca şi unele cotidiene politice – a oferit noi motive de îngrijorare pentru birocraţia de partid. Sub impresia acestor desfăşurări, la 12 iulie 1968, P. Niculescu-Mizil a pledat în faţa secretarilor de partid responsabili cu propaganda pentru necesitatea de a pune în centrul activităţii problemele politice:

pentru că ne întâlnim, tovarăşi, în practica muncii, nu o dată, cu unele manifestări să le spunem – poate suntem prea aspri – de apolitism, de neparticipare suficient de activă la rezolvarea problemelor teoretice. Eu doresc să dau exemple care sunt aproape de noi, pentru a nu ne depărta. Am avut nu de mult întâlniri cu tovarăşii din presa de tineret şi am constatat cu nemulţumire că dorinţa noastră justă – pe care noi am exprimat o –, ca ziarele noastre de tineret să fie mult mai active, mult mai interesante, să fie prin înfăţişarea lor, prin sfera de probleme pe care o abordează, mult mai căutate şi citite de către tineri – s a înţeles că ar presupune transformarea – să spunem – a Scânteii tineretului într o publicaţie de tip Magazin sau într o publicaţie care să aibă cât mai puţin de a face cu problemele teoretice. (ANIC, fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 21/1968, f. 184-185)

Prin probleme teoretice, secretarul CC al PCR înţelegea, evident, chestiuni ideologice, care să se regăsească într o proporţie considerabilă în cotidianul editat de UTC. Mai era vorba şi despre un alt motiv de nemulţumire: la Scânteia tineretului se constituise un grup de colaboratori care nu o dată a exprimat opinii şi atitudini ce puteau fi interpretate ca fiind în răspăr cu poziţia oficială, între aceştia: Ştefan Bănulescu, Ovidiu Papadima, Dan Deşliu, Iosif Sava, Radu Cosaşu, Şerban Cioculescu, Grigore Moisil, Vasile Netea, Laurenţiu Ulici, George Banu, D. I. Suchianu, V. Vetişanu, Grigore Tr. Pop. În plus, exista percepţia la nivelul CC al PCR că articolele de atitudine politică au fost înlocuite cu interviuri destul de neconvenţionale (între cei intervievaţi: Ana Blandiana, Marin Sorescu, Fănuş Neagu, D. M. Pippidi, Margareta Pâslaru, Iosif Conta, Octav Doicescu).
La fel de semnificativă este critica lui Niculescu Mizil la adresa revistei Viaţa studenţească:

Sau s a înţeles, [cum a înţeles] publicaţia Viaţa studenţească, că problemele legate, pe de o parte, de chestiunile mari, majore, ale politicii noastre, pe de altă parte chiar problemele legate de activitatea nemijlocită a procesului de învăţământ în şcoală, nu trebuie să constituie obiectul preocupărilor acestei publicaţii. Sigur, lucrurile nu au luat niciun fel de caracter larg, pentru că, sesizând [noi orientarea greşită], aceste lucruri s au îndreptat, s au luat măsuri; dar [aceste tendinţe apolitice] sunt semnificative pentru modul greşit de cum pot fi înţelese anumite sarcini trasate de conducerea de partid. Scânteia tineretului este un ziar prin excelenţă politic, este ziarul unei organizaţii politice, unei organizaţii revoluţionare. Împreună cu tovarăşi din redacţia Vieţii studenţeşti am făcut o comparaţie între această publicaţie şi publicaţii studenţeşti din ţările capitaliste şi am ajuns la concluzia că mult mai multă politică încăpea în aceste publicaţii din ţările capitaliste decât în revista noastră Viaţa studenţească. Cu acelaşi fenomen ne am întâlnit la un moment dat, şi poate ne mai întâlnim, şi în publicaţiile noastre culturale. Ele se numesc social politice, altele – literar artistice. După părerea noastră, indiferent care este profilul unei publicaţii […], ea nu poate lipsi de la dezbaterea marilor probleme politice interne şi externe care stau la ordinea de zi pentru a fi rezolvate în ţara noastră. De aceea, tovarăşi, sarcina fundamentală a tuturor formelor de activitate, ţinând seama de forma specifică de acţiune a fiecăreia dintre ele, este de a fi în miezul problemelor politice, de a fi prezente în lupta pe care o conduce partidul nostru pentru dezvoltarea economiei, ştiinţei, culturii, de a fi combative, de a cunoaşte pe larg modul în care reacţionează populaţia, cititorul ziarului, spectatorul de teatru, de a cunoaşte probleme şi de a da formele cele mai potrivite – şi subliniez: cele mai interesante –, [de a da] răspuns la aceste probleme. (ibidem, f. 185)

Mustrările aplicate Vieţii studenţeşti şi Scânteii tineretului au fost continuate de destrămarea redacţiei de la revista Amfiteatru la finele lui 1968, măsură urmată în ianuarie 1969 de impunerea unui nou redactor şef (Gh. Achiţei în locul lui Ion Băieşu). La puţin timp, era schimbat şi redactorul şef de la Scânteia tineretului, sub a cărui conducere cotidianul UTC devenise mai atractiv, inclusiv pentru scriitori influenţi.