Nu cunosc plăcere intelectuală mai deplină decît aceea de a-l citi pe Thomas Mann cu o complicitate şăgalnică, ironică. Să-l simţi cum se joacă: cum strecoară în text sintagme şi expresii neaşteptate, cum răstoarnă subit câte o frază sau câte un personaj, împingîndu-le în direcţia ludicului, a grotescului! Întreaga sa operă e un joc al vieţii şi al morţii. Un joc, de fapt, pe care moartea îl joacă cu viaţa, nu invers, mângâind-o, iubind-o, ajutând-o să fie, să trăiască, să se bucure de soare şi să exulte la umbră, pentru a o trage în cele din urmă din nou înapoi, în întuneric. La Thomas Mann revin ori de câte ori simt nevoia de seninătate, fiindcă el m-a învăţat alături de Nietzsche, Hesse şi de alţi histrioni geniali - să arunc de pe umeri toate poverile, să fiu eu însumi: să trăiesc viaţa la intensitatea ambiguă, responsabilă a ludicului.

                                                                                Ştefan Borbély