Numai pierzând  se câştigă

 

Paul Aretzu

  

Sunt lucruri mai importante decât banii. Când nu-i am, nu sufăr. Nu prea am ştiut vreodată câţi bani am avut, câţi am cheltuit. Sunt lipsit de simţ practic. De mine s-au ocupat alţii, părinţii, soţia, statul. Eu nu am învăţat, până acum, să folosesc un card. Am avut întotdeauna ce mânca şi cu ce să mă îmbrac. Uneori s-a întâmplat să primesc haine cadou, sau pomeni, când aveam nevoie. Am dat şi eu de pomană. Nu am pretenţii curente prea mari. Mâncarea mă interesează ca nutriment. Mi-am dat seama că fărâma de anafură de dimineaţa este o hrană ideală şi o iau de la biserică. Nu prea circul. Vreau să spun că drumurile nu mă costă mult. Marian, fratele meu, mi-a oferit, în urmă cu doi ani, o călătorie în Grecia. A fost prima ieşire, un eveniment. Dar sunt oameni care pot trăi şi fără să plece din localitatea lor. În viaţă te poţi dispensa de orice. Adică poţi să trăieşti cu minimum necesar. De fapt, ar trebui să trăim mai mult înăuntru şi mai puţin în afară. Iar, cu vremea, să ne mutăm definitiv înăuntru. Am citit în memorialistica lui Petre Pandrea că, atunci când nu avea niciun venit, şi nici ce mânca, s-a apucat să-şi cultive grădina de la ţară. Săpa, semăna, plivea, uda, recolta. Punea straturi cu orceag, cu roşii, ardei, cartofi. Era mai independent ca oricând. Pâinea cea de toate zilele este un fel de mană, suficientă pentru a sătura. Dumnezeu are întotdeauna grijă de noi. La muntele Athos, călugării se întrec în privinţa slăbiciunii fizice, dovadă a ascetismului. Ca să înţelegi lumea ai nevoie de altele, de credinţă, de cumpătare, de minte, de suflet. E drept că îmi place să-mi cumpăr cărţi, Biblii, dicţionare (unele prea scumpe), studii de tot felul. Mi se mai dau cadou. Dar există şi biblioteci.

Fără îndoială că avem nevoie de lumina becului, de apa de băut şi de spălat, de căldură iarna. Am auzit despre oameni morţi de frig. Nu sunt dependent de ceva, de aceea nu mi se pare că-mi lipseşte ceva. Cred că lucrul cel mai important este efortul nostru de a ne spiritualiza. Este greu şi este uşor să faci aceasta. Trebuie să înveţi să renunţi fără regrete. Numai pierzând se câştigă. Îmi pare rău de lacomi, de vicleni, de egoişti, de orgolioşi. Ei şi-au asumat o povară, un efort care nu are sfârşit şi care erodează. Dumnezeu ne-a dat leafa la naştere: viaţă, minte, simţuri, lumea din jur.

Pentru bani se poate omorî, se poate vinde sufletul, se vinde corpul. Sunt multe personalităţi azi care, dacă n-ar avea bani, n-ar însemna nimic. Cum să spun, când vine vorba de situaţia mea financiară, nici nu mă laud, nici nu mă plâng, şi poate că, aşa cum m-am învăţat cu puţin, m-aş învăţa şi cu mai mult.

Regret vremea copilăriei când hotăram că frunzele sunt bani. Luam o creangă din pom şi eram bogat.

N-aş vrea să fiu fariseu, nu-mi dau salariul la săraci, nu-mi împart cămaşa cu semenul mai nevoiaş, nu-mi dau pantofii celui desculţ. Sufăr pentru aceştia, îi ajut cu ce pot. Ştiu că e greu să nu ai ce să mănânci, să nu-ţi poţi hrăni copiii, că e umilitor să fii sărac. Nu mă plâng de lipsuri, cât am îmi ajunge, mă mulţumesc cu puţin. Aceasta este însă o poziţie care mă priveşte numai pe mine. Odată, neavând niciun ban, i-am dat unui cerşetor un covrig. S-a supărat şi l-a aruncat. La o predică, am auzit un preot spunând că poţi da sentimente, sfaturi sau vorbe bune, că poţi mângâia, că poţi aduce un rătăcit pe calea cea bună. Pomana poate fi materială, dar şi spirituală.

Dar azi trăim sub semnul banului. Dacă nu dai bani, nu obţii zâmbete, mângâieri, bunăvoinţă. Pe gratis nu prea ai parte de iubire. Pe gratis eşti dat afară, eşti privit cu dispreţ, eşti ignorat. Cum dai ceva, se schimbă lucrurile.

Este o vreme când nu bunăstarea, ci morala este în cumpănă.

Paul Aretzu

Numai pierzând se câştigă

» anul XX, 2009, nr. 10 (233)