„Cînd ai bani în buzunar...“

 Adrian Alui Gheorghe 

N-am dispreţuit niciodată banii, tocmai pentru că nu prea am avut ce dispreţui! Mi-ar plăcea să am toţi banii lumii la un loc, în contul meu, ca să-i dispreţuiesc plenar, deplin, definitiv. Neavîndu-i pe toţi deodată, trebuie să mă chinui să-i dispreţuiesc pe rînd, monedă cu monedă, bancnotă cu bancnotă, chenzină cu chenzină.

Cred că o duc prost, din punct de vedere financiar, dar nu-mi dau seama. Nedîndu-mi seama, mă amăgesc că e bine. Rău e că, optimist fiind, îi mai amăgesc şi pe alţii.

Aş vrea să am banii necesari ca să cumpăr ziua de ieri, ca să-mi rămînă definitiv. Şi ziua de alaltăieri. Şi celelalte zile trecute. Abia asta ar da valoare banilor. Să cumperi cu ei clipe viitoare? E inutil, ele vin oricum, pe gratis.

După ce am încercat toate voluptăţile sărăciei nemăsurate, aş încerca şi toate voluptăţile bogăţiei nemăsurate. Intimitatea mea e foarte bogată, mai puţin bogată mi-e „externitatea“ (există aşa cuvînt? cred că ar trebui să existe ca antonim al intimităţii! părerea mea!). Oricum, rămîn la ideea că Dumnezeu (sau diavolul? Doamne fereşte!) ar trebui să orienteze banii numai spre oamenii cu imaginaţie, artiştii de exemplu, care ar şti cum să-i cheltuiască cu folos. Că trebuie să existe şi o artă a risipirii banilor, nu-i aşa?

Visez uneori, la modul tîmpit, că am cîştigat foarte mulţi bani printr-un concurs de împrejurări. Apoi mă enervez eu pe mine însumi, pentru că în cîteva clipe fac o mulţime de acte de generozitate către lumea din jur, care mă lasă complet lefter. O iau de la capăt cu sărăcia, după ce „i-am rezolvat“ pe toţi cei din jur. Probabil că sînt vanitos mai mult decît zgîrcit, ceea ce nu ar fi chiar aşa de rău în ordinea păcatelor omeneşti, după propria clasificare.

Am cetit undeva, cîndva, un text atribuit unui poet sud-american, poate Nicanor Para (!?), care acoperă cum nu se poate mai bine lipsa noastră de inspiraţie în atragerea banilor. E un fel de lamentaţie vioaie a vulpii în preajma strugurilor copţi şi dulci la care nu ajunge. Iată textul: „Cu banii poţi să cumperi:/ un pat, dar nu şi somnul,/ cărţi, dar nu şi deşteptăciunea,/ mîncăruri alese, dar nu şi pofta,/ haine, dar nu şi frumuseţea,/ o casă, dar nu şi familie,/ medicamentele, dar nu şi sănătatea,/ luxul, dar nu şi cultura,/ distracţia, dar nu şi bucuria,/ colegi, dar nu şi prieteni,/ laude, dar nu şi respect…// Desigur, se pot cumpăra multe lucruri/ cu banii…! / Dar tu încearcă să ai ceea ce nu se poate obţine/ cu preţul banilor“.

I-aş răspunde cu o replică din paremiologia românească: „Cînd ai bani în buzunar eşti mîndru, eşti frumos şi cînţi şi bine!“

Care e relaţia dintre scris şi bani? Cred că, în ce ne priveşte, ca scriitori români, una extrem de slabă. Scriitorul român nu se vinde, nu se cumpără, se părăduieşte. Faptul că scriitorul român acceptă să scrie în o mulţime de reviste fără să pretindă „un leu moral“ îl plasează în categoria fraierilor dovediţi. Dacă m-ar pune cineva să caracterizez rapid, din această perspectivă, pe scriitorul român de azi, aş spune că e un salahor care lucrează fără plată la o construcţie care nu are niciun plan arhitectural; care îşi admiră partea lui de zid cu atîta zel, încît nu bagă de seamă palma de construcţie a vecinului; care dacă i se dărîmă partea „de operă“, dă vina pe umbra păsărilor călătoare; iar dacă îşi ratează, în final, construcţia, spune aranjînd gulerul paharului cu bere: Am ratat totul, dar, faţă de alţii, măcar am avut ce rata!

Dacă aş fi cîştigat cîte un ban pentru fiecare cuvînt scris, aş fi fost mai bogat decît şeicul din Brunei.

Dacă aş fi cîştigat cîte un ban pentru fiecare propoziţie, l-aş fi bătut la conturi pe Bill Gates.

Dacă aş fi cîştigat cîte un leu pentru fiecare frază scrisă în viaţa asta, îl puneam azi pe Adrian Năstase să-mi numere conturile, după ce-şi termina de numărat ouăle. La un moment dat, convins că fură la numărătoare, l-aş fi pus să le renumere! Şi ouăle, şi conturile!

Văd poeţi afacerişti care, între două facturi, număratul „cheşului“ şi distribuţiile de mărfuri sau alte atribuţii mercantile, se apucă să mimeze poezia, melancholia, să vorbească despre sărăcia poetului, despre nefericirea lumii şi despre toată recuzita poeticească arhicunoscută. Nu-i cred. Sînt ca nişte ciubucari literari care se întind samavolnic (sau doar păcătos-nostalgic?) şi în teritoriul cast al poeziei, care nu produce bani, ci doar virtute. Cînd Arthur Rimbaud s-a apucat de afaceri cu arme şi droguri (că nu apăruseră încă produsele chinezeşti!) în deşertul Africii, s-a lăsat complet de poezie! Ce ar fi fost ca autorul Iluminărilor, după o frază de genul „Société, tout est rétabli: – les orgies/ Pleurent leur ancien râle aux anciens lupanars:/ Et les gaz en délire, aux murailles rougies, / Flambent sinistrement vers les azurs blafards!“ (L’Orgie Parisienne Ou Paris Se Repeuple), să se apuce să facă „bilanţul contabil“ la vînzările de peste zi?!

Şi ca să extrapolez puţin, pot spune că sînt unele meserii care se potrivesc poetului, scriitorului. Sînt cele din „panoplia“ lui Socrate, din Dialoguri: atlet, politician, profesor, retor, actor, cultivator de viţă-de-vie, degustător de vinuri, strateg la vînătorile de cerbi, magician etc.        

Societatea românească pare să fie profund poetică, incoerenţa ei, la toate nivelurile, la toate capitolele, se datorează spiritului depistat de pe vremuri,  încă de pe vremea lui Alecsandri, acela care recunoştea că românul, în loc să fie neamţ, e cam poet. Adică, neserios. Din această perspectivă, România e un fel de Tibet al Europei, locul în care orice este posibil. E o oază a speranţei că pînă la ceruri nu e decît un pas, care nu e greu de făcut, numai că piciorul care trebuie să-l facă e, momentan, anchilozat.

 Piatra-Neamţ, 16 septembrie 2009

Adrian Alui Gheorghe

„Cînd ai bani în buzunar...“

» anul XX, 2009, nr. 10 (233)