Viaţa la ţară?

 

Gelu Ionescu

 

Au remarcat probabil şi alţii – nici nu era greu – că tot ceea ce acest roman „relatează“ este plauzibil şi, pentru că e plauzibil, e dezesperant. Faptele, tipologia, destinul, acţiunea vin să se aşeze într-un întreg cutremurător, fără alte explicaţii şi motivări (maladii, accidente etc.) decît cele ce vin din „realitatea“ acestui sat care nu are cum fi o excepţie. Nu are cum fi pentru că el există fie şi numai într-o „literatură“, în această carte, care nu e numai relatarea unui „caz“, ci şi o privire  impresionantă şi crudă spre o lume de „cazuri“; în care viciile, abuzurile, violenţele, ticăloşiile, corupţia şi totalul dispreţ faţă de persoana umană (cum i se spune omului în documentele juridice) alcătuiesc un întreg (acţiunea romanului) în care e oglindit un alt întreg: acela al unei societăţi care pare a fi ieşit din legile morale şi din imperativele unei civilizaţii. Documentar? În parte, pentru că el a fost inspirat de un „caz“ real, de la el pornind ficţiunea. Locuiesc departe de această realitate de aproape 25 de ani, citesc însă, uneori, ziare sau reviste, nu numai culturale, şi deci sînt oarecum... la curent, cum se spune. Nu are rost să explic binevoitorului cititor al acestei cronici (de fapt nu e o cronică literară în sensul obişnuit) ceea ce cred că este România de azi, lumea satului în speţă; de mult am renunţat – luîndu-mă, fireşte, după ceea ce scrie presa şi arată imaginea – a mai crede că moralitatea şi respectarea „persoanei umane“ atîrnă prea mult în balanţa vieţii publice din România (dar nu numai, pentru că există destule „cazuri“ comparabile în întreaga lume, dar nu „mobilate“ cu o asemenea vulgaritate şi sălbăticie). Şi dacă ar fi să găseşti un simptom reprezentativ pentru mentalitatea naţională pe care o „descrie“ această proză, ajunge să afli că deputaţi în Parlamentul  European au fost aleşi, liber, indivizi ca Becali sau C. V. Tudor. Că ei îi reprezintă pe românii de azi. Probabil, pe cei din Lizoanca. Cum ştim, trecutul ţării şi al poporului nostru n-a fost o bătaie cu flori la Şosea, cum se obişnuia în timpuri care parcă nici nu au existat, iar stăpînirea comunistă a erodat fundamental valorile unei societăţi, criterii venite atît dintr-un trecut naţional, dintr-o religie, cît şi din comunicarea cu lumea civilizată: cele pe care dictatura le-a izolat, le-a anihilat şi apoi batjocorit cît a putut mai mult. Cît despre nesfîrşita discuţie despre document sau/şi ficţiune în roman, ea nu are nicio concluzie (din fericire!): nu vom şti niciodată dacă literatura imită realitatea sau invers...

Mă văd silit, aşadar, să folosesc nişte noţiuni – mai mult sau mai puţin literare – care sînt de mult tocite, compromise prin exces şi rea folosire. Aşadar, a spune că Lizoanca e un roman realist, că el „oglindeşte“ o lume care ar părea neverosimilă unor cititori de pe alte meleaguri, mai cruţaţi de violenţe şi de abominabil; că singurul lucru ce i se poate reproşa acestei „aventuri“ a promiscuităţii şi vulgarităţii este că – şi vă rog să nu izbucniţi în rîs! – nu toate satele din ţară sînt asemenea adunături de delincvenţi, brute şi ticăloşi; că există şi o parte... „pozitivă“, umană, care face totuşi viaţa la ţară, în sate, posibilă, „normală“; că există şi oameni valoroşi şi virtuoşi în ele, şi deci că „viziunea“ Doinei Ruşti e prea neagră, prea fără speranţă. Nu ştiu dacă e atît de neagră – sînt şi (puţine) gesturi de omenie (Greblă şi doctorul) –, iar speranţa nu o putem elimina din nicio supravieţuire. Sînt plauzibile deci toate abuzurile, violenţele şi ticăloşiilor din satul Lizoancăi (aflat la o limită cu o ţigănie), pentru simplul fapt că acest tip de grozăvii apar, cum spuneam, foarte frecvent, îndobitocitor de frecvent, mai în toate ziarele, mai la toate posturile de televiziune. Ele aduc mulţi spectatori din mahalalele societăţii României de astăzi, o mahala care nu are limite de avere, instituţie, profesiune. Acumularea lor în roman ar putea fi considerată un „exces“: că totul n-ar fi altceva decît o neverosimilă suprapunere a tot felul de abuzuri, ale căror victime nu sînt numai „eroina“ şi amărîţii ei de tovarăşi în delincvenţă, ci şi marea majoritate a personajelor, fie ultragiate, fie produse ale educaţiei primite din partea unor părinţi, ei înşişi autori ai unor abuzuri venite din... trecutul lor traumatizant. (Există, în romanul modern, vreo limită a verosimilului, în afară de cea estetică?) Publicitatea făcută unui „caz“ senzaţional, publicitate care respinge bunul-simţ şi minima umanitate, în slujba unei vulgarităţi stupefiante (care nu prea mai e resimţită, de o parte a publicului, ca fiind stupefiantă) sau a unui limbaj vulgar care e aproape cel de fiecare zi, de pe ecran şi din ziar, este numai un punct de plecare; cititorii sensibili vor găsi acest roman plin de obscenităţi, şi deci „respingător“ (dragă, asta e pornografie, nu literatură!) şi-l vor respinge în numele „esteticului“ (vai de el sau vai de ei?). Continuitatea, „omogenitatea“ vulgarităţii e copleşitoare – şi Doina Ruşti are „în ureche“ acest limbaj atît cînd vorbesc personajele, cît şi, uneori, cînd naratorul îl împrumută. Pudicitatea, ruşinea, respectul sînt noţiuni pe care lumea din Lizoanca nu numai că nu le cunoaşte, dar nici nu le înţelege. Nu e uşor să navighezi în „materia“ acestei cărţi, care vine dintr-un trecut abuziv şi corupt, trece prin prezentul acestei „stări“ sociale, economice şi politice – incalificabila, eterna „tranziţie“ – şi ne poate produce o reală panică pentru cum şi ce va fi viitorul (societăţii) astfel pregătit. El se desenează, în lumina Lizoancăi, destul de înfricoşător...

Doina Ruşti construieşte această „istorie“ printr-o alternanţă de timpuri şi de relatări ale vieţii persoajelor ce trec prin acţiune, o lume legată într-un  fel de întreg coerent şi complice, în care abuzul este legea. Lizoanca (oribil nume!), Goarna, Titoaşcă, Nuţica, copii ajunşi pe drumuri din pricina unui tratament familial mai mult decît abuziv, monstruos – deci o variantă rurală a copiilor străzii (despre care presa din străinătate a scris de multe ori) –,  nu sînt cu nimic mai răi, mai delincvenţi şi mai perverşi decît cei ce îi înconjoară, unii săteni din Grindeni şi Satul Nou, localităţi rurale situate undeva pe apa Neajlovului. „Copiii“ nu sînt, fireşte, inocenţi, dar sînt produsul mediului. Sigur că un titlu dintr-un ziar, de la care porneşte romanul: O prostituată în vîrstă de 11 ani a umplut un sat întreg de sifilis, o ştire autentică din presa cotidiană, care aleargă după senzaţional mai mult decît după adevăr şi corectă informare, nu are cum nu contraria, stupefia. Dar ceea ce nu se citeşte decît dacă eşti în stare să reflectezi o clipă este că un sat, întreg sau nu, a ajuns la această situaţie incalificabilă. Că deci o mulţime de bărbaţi de varii vîrste şi funcţii „la nivel local“ au profitat, au devenit pedofili, deci mult mai culpabili decît nenorocita de 11 ani. În fond, „problema“ romanului este aceasta: cum s-a ajuns aici, care sînt vinovaţii, felul cum o autoritate locală – sanitară, şcolară, administrativă, poliţienească – a „intrat“ în acest „joc“ atroce, de o imoralitate care începe cu sexul şi ajunge la toată corupţia, abuzul, mizeriile morale şi fizice. Dar vinovăţia nu este numai a lor, precizează romanul, este şi cea a presei, televiziunii etc., care lansează şi întreţin o atenţie – patologică – unui imens public (episodul Trestiana ţine de un inspirat sarcasm). Mediatizarea  este la fel de vinovată ca prostituţia – o ţară întreagă află acest incident care trebuia să intre în preocuparea instituţiilor sanitare şi administrative, cu toată discreţia şi conştiinţa unei drame ce trebuia vindecată. Dar chiar atunci cînd se iau măsuri, ele sînt la fel de vinovate, de ultragiante – o societate coerentă îşi desfăşoară imoralitatea. Romanul este tulburător – Doina Ruşti îl construieşte nu numai cu virtuozitate narativă, ci şi abţinîndu-se să dea cititorului soluţii, reflecţii, judecăţi diriguitoare – îl lasă să „judece“ singur. Era cea mai bună şi eficace atitudine pentru a „convinge“ cititorul că a trecut printr-o realitate atroce, cea care îşi arată cruzimea, nu în fiecare zi, dar deseori – şi nu numai în moravuri; tema cărţii este deci delincvenţa, abuzul, corupţia, nepăsarea faţă de criterii morale şi faţă de oamenii care merg pe stradă alături de tine:

 

Iar oamenii oftară dezamăgiţi [...] şi ceilalţi, risipiţi prin toate colţurile ţării, oameni obosiţi ori cu viaţă uşurică, vînzători, profesori, miniştri, chiar şi preşedintele ţării, cu toţii oftară în acelaşi timp, întrebîndu-se cum dracu’ de s-au degradat în aşa hal moravurile. (p. 216)

 

În ceea ce priveşte valoarea literară a romanului, cred că este unul din cele mai remarcabile din literatura actuală. Inteligenţa narativă, fluiditatea acţiunii, expresivitatea mereu surprinzătoare a textului, concizia, pregnanţa personajelor, precizia gesturilor caracterizante în interiorul unui episod (scurt şi direct atacat, fără introduceri, uneori cu abia schiţate reflecţii auctoriale) şi felul cum fiecare scurt capitol se înscrie în întreg sînt mărci ale romancierului care are o disponibilitate de mijloace ce ar putea face ca şi viitoarele sale romane, după Fantoma din moară şi Lizoanca, să devină evenimente literare importante.

 

Gelu Ionescu

Viaţa la ţară?

» anul XX, 2009, nr. 10 (233)