Oglinda întrebărilor

 

Ştefan Borbely

  

În volumul Iadul etic, iadul estetic (Iaşi: Ed. Timpul, 2008), Adrian Alui Gheorghe îşi strânge interviurile şi răspunsurile la anchetele pentru care a fost solicitat în ultimii ani. Nu trebuie uitat remarcabilul eseu publicistic Pipa domnului Smith sau deriziunea care ne mănâncă, paginat la sfârşitul cărţii, text de o precizie vehementă privind destinul politic postrevoluţionar al poporului român, scris de un om împărţit între ştiinţa de a contribui responsabil la binele public şi exasperarea pe care i-o stârneşte noua clasă politică de la noi, venală, profitoare şi coruptă. De factură liberală, cu un program managerial bine pus la punct, prin care autorul depăşeşte contemplativismul steril al intelectualului critic pentru care idealismul e un substitut pentru neputinţă, consideraţiile politice din volum se îmbină cu numeroase texte foarte bune despre poezie şi cu un număr suficient de însemnat de  mărturii autobiografice, conturând în final imaginea unei structuri intelectuale puternice, complexe, caracterizate prin directeţe şi simţ critic, pentru care angajamentul civic şi aplecarea originară înspre poezie nu reprezintă planuri incongruente, ci complementare. Mai e de menţionat şi faptul că toate răspunsurile şi intervenţiile publice pe care le conţine volumul sunt redactate în spiritul unui bun-simţ exemplar, propriu omului care nu-şi supralicitează meritele, ci le rostuieşte în făgaşuri obiective, pragmatice.

Volumele de genul căruia pe care îl avem în faţă trădează, de regulă, meteahna supralicitării orgoliului în direcţii revanşarde sau megalomane. Nimic de acest fel nu întâlnim aici; pe de altă parte, e foarte reconfortant în carte firescul cu care autorul se înţelege pe sine, oferind de multe ori formulări de o subtilitate rară, care merită să fie reţinute. Iată, de pildă, câteva dintre ele: „M-a legat definitiv de poezie frica de absolut...“; „caracterul este exprimarea talentului de a fi om“; „opera scrisă, tipărită a unui scriitor e partea înfrântă“ a fiinţei sale. Optând să locuiască la Piatra- Neamţ, adică foarte departe de Bucureştiul care împarte gloria literară şi coroniţele de lauri (ceea ce nu îl împiedică să primească Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor în 2001), el îşi asumă provincialismul ca pe o sursă de corectitudine şi bun-simţ, compensându-l prin vocaţia prieteniei, pe care o are din belşug:

 

Scriu în mare măsură pentru prieteni. Pentru câţiva doar, care îmi sunt repere. [...] Când scriu poezie, am în minte câţiva prieteni scriitori, cărora le cunosc exigenţele. Şi chiar dacă ei se pronunţă rar despre ce citesc, despre ce public, mi-i imaginez încântaţi, emoţionaţi... Sau puţin invidioşi.

 

Mai mult solidar decât solitar ca structură (cum ar spune Malraux...), Adrian Alui Gheorghe cultivă de fapt prietenia – arată volumul... – ca pe o raţionalizare a anxietăţii care-l încearcă în fiecare zi. Un bun monograf al operei sale va găsi în câteva dintre interviurile volumului „formula existenţială originară“ a motivaţiei sale de a scrie, concentrată în frecvenţa cu care autorul revine la ţipătul de spaimă (frică de viaţă, de necunoscut) care i-a marcat naşterea din 1958. În consecinţă, cuvinte ca „frică“ sau „spaimă“ revin obsesiv în paginile sale – inclusiv în cele de interviuri sau în răspunsurile la anchete –, ceea ce indică o continuitate insurmontabilă. Am menţionat deja „frica de absolut“ care-l împinge înspre poezie: citatul, trunchiat de mine din dorinţa de a-i sublinia pregnanţa, are şi o succesiune, dar prefer abruptul formulării iniţiale raţionalizării pe care o reprezintă continuarea frazei, în care îşi face loc, oximoronic aproape, „plăcerea absolutului“. Spre finalul volumului, în răspunsurile unei anchete despre zâmbet, cuvântul apare din nou („zâmbetul e o relaxare a fricii...“), îndemnându-te să reciteşti cărţile lui Adrian Alui Gheorghe, pentru a înţelege pe deplin frecvenţa obsesivă a acestei recurenţe. Nu întâmplător, de aceea, Iadul etic, iadul estetic are şi menirea de a contura o artă poetică personală: viitorii exegeţi se vor opri, cu siguranţă, la paginile acestui volum, pentru a înţelege explicit şi motivaţional ceea ce poezia doar sugerează.

Existenţa multiplă, trăitul prin refracţie nu e o tramă la Adrian Alui Gheorghe, ci o necesitate estetică. O întrebare formulată de către George Vulturescu atrage atenţia asupra acestui fenomen, citând participativ un fragment din poemul Viaţa secretă: „mă las interogat/ ca şi cum eu aş fi alţii“. Poet, prozator, comentator politic, autorul îşi consumă viaţa în alterităţi multiple, difuzând în ele fragmente alternative din „energia“ originară a fiinţei sale. În preambulul volumului, el şi mărturiseşte, de altminteri, că a intrat în jocul interviurilor care i s-au propus exclusiv din dorinţa de a se verifica prin multiplicare de sine, prin alternanţa, mereu nouă, a ipostazelor în care este pus, dorinţă pe care biografia sa fabuloasă, prin nimic asemănătoare cu aceea a unui optzecist cuminte, nu face decât să o confirme. Iată două confirmări: „literatura – spune poetul spre sfârşitul volumului – e calea de fugă a fiecăruia dintre noi“. Fugă de noi înşine, de inerţie, de originea şi formula reductivă care ne determină. În preambulul interviului realizat de către Iolanda Malamen, jocul poeziei este definit tot ca o coregrafie a îndepărtării de sine, mijlocită de spaima – cuvânt familiar! – îndepărtării abulice de origini:

 

De la primele semne de conştiinţă ale vieţii proprii, copilul încearcă să ia în posesie, centimetru cu centimetru, tot ce este în preajmă. Întâi îşi examinează propriul trup, îşi descoperă degetele, urechile, ochii...! Se joacă cu ele. Apoi trece mai departe. Descoperă, centimetru cu centimetru, lumea din jur. Şi, din aproape în aproape, tot îndepărtându-se de sine, la un moment dat îşi dă seama că a ajuns prea departe şi nu mai ştie drumul înapoi...! Intră în panică, îl apucă disperarea, deja a aflat prea multe şi nu ştie unde să le ascundă, ce să facă cu ceea ce ştie. Căutarea drumului îndărăt, spre sine, este întreaga aventură a omului timp de o viaţă.

 

Din nou, mărturia are caracterul unei arte poetice obsesive, de care exegeţii sunt obligaţi să ţină cont. În corpul interviurilor pe care le susţine, Adrian Alui Gheorghe vorbeşte în repetate rânduri despre „ritmul interior“ pe care poetul trebuie să îl regăsească atunci când se aşază în faţa foii albe de hârtie, despre „vocea interioară“ pe care el o caută. Multe sintagme din volum aparţin acestei realităţi lăuntrice: trădează recurenţe şi simetrii existenţiale şi poetice, sugerează coerenţe definitorii. În ultimă instanţă, interviurile pentru care este solicitat îi oferă poetului şansa de a se descoperi pe sine, de a vorbi deschis despre „viaţa sa secretă“. E bine, de aceea, că majoritatea interviurilor sunt luate de către poeţi (Cassian Maria Spiridon, George Vulturescu, Gellu Dorian etc.), capabili să intre în rezonanţă cu ceea ce Adrian Alui Gheorghe propune, sau să îl provoace. Definirea prietenei ca rezonanţă poetică (în special în relaţia cu regretatul Aurel Dumitraşcu) face parte din acelaşi joc al imponderabilelor frumoase, din care s-a născut, de altfel, şi vocaţia de animator cultural a autorului, vizibilă în constituirea grupării Caietele de la Durău, în stimularea efervescenţei literare din Piatra-Neamţ şi în alte – foarte multe – locuri.

Două aspecte aş mai dori să relev, înainte de a închide cartea. În primul rând, luciditatea reflecţiilor despre relaţia dintre literatură şi viaţă, concentrate – majoritatea... – în evocarea unor experienţe definitorii din copilărie, în rândul cărora îndepărtarea de Creangă joacă un rol important, mai ales dacă ţinem cont de faptul că Adrian Alui Gheorghe se naşte la nici doi kilometri de bojdeucă, adică într-un spaţiu în care mitul covârşeşte orice nouă prezumţie literară. În acest sens, devine obsesivă, pentru autor, dorinţa de a nu se abandona tentaţiei de a-şi reconstrui biografia sub forma unor „amintiri“, ci de a merge invers, în direcţia înţelegerii copilăriei ca alienare de sine („copilăria ne petrece pe noi“), pe care o regăsim, de pildă, la majoritatea optzeciştilor, şi mai cu seamă la Liviu Ioan Stoiciu sau Mircea Cărtărescu, al căror anti-proustianism e la fel de notoriu.

Şi, fiindcă tot am menţionat cuvântul magic, să ne oprim şi asupra celui de-al doilea aspect: mândria lui Adrian Alui Gheorghe de a face parte din generaţia optzecistă, reafirmată de mai multe ori pe parcursul cărţii, într-un moment în care acest orgoliu pare la nelalocul său în ochii micilor titani care aspiră, fără să dispună de mijloacele intelectuale pentru a o realiza, la anvergura culturală a predecesorilor. Chiar dacă, personal, nu împărtăşesc viziunea eroică întreţinută de către Adrian Alui Gheorghe („generaţia ’80 a pregătit Revoluţia Română, atât la nivelul limbajului, cât şi la nivelul atitudinii“), spunând în repetate rânduri că generaţia ’80 a dat, majoritar, un răspuns estetic unei problematici politice, lucru confirmat, de altfel, şi de evoluţia sa ulterioară (ceea ce nu e deloc rău, dar rămâne o escamotare...), mă bucur de partizanatul său generaţional deschis şi sincer, mai apropiat de adevăr decât vehemenţa goală a multor pigmei care ne contestă.

 

Ştefan Borbély

Oglinda întrebărilor

» anul XX, 2009, nr. 10 (233)