Patru cărţi noi

 

Al. Olosutean

 

Paul Bailey, Unchiul Rudolf, traducere de Marius Chivu, Bucureşti: Humanitas, 2009.

Un roman fără pretenţii, scris alert, a cărui acţiune se petrece în toată Europa, inclusiv în România, acoperind o lungă perioadă istorică, din anii interbelici pînă la aceia ai tranziţiei. Personajele: unchiul Rudolf, originar din România, cîntăreţ de operă, celebru şi bogat, dar care a ratat cariera înaltă în favoarea uneia populare; apoi, Andrei (sau Andrew, după ce este predat unchiului său din Anglia), copilul născut în România şi trimis de tatăl său la „unchiul Rudolf“, pentru a fi salvat de persecuţiile antisemite care se declanşează în ţara de origine. O tehnică narativă ingenioasă şi bine stăpînită de autor urmăreşte biografia lui Andrew, care este crescut de unchiul său într-o lume normală, în timp ce amintirile lui îl poartă mereu înspre România, datorită căreia şi-a pierdut mama şi tatăl. Prigoana contra evreilor este redată în flash-uri ce întretaie naraţiunea. Scrisă cu eleganţă şi economie, cartea poartă dedicaţia: „Pentru Norman şi Cella Manea“.

 

Ştefan Bolea, Noaptea instinctelor, Timişoara: Brumar, 2009.

Ştefan Bolea se află la a treia carte, respectiv la al doilea volum de poeme. În cazul lui, filosofia şi poezia fac casă bună. El scrie o poezie nervoasă, brutală, în care cotidianul traumatizant şi viziunea agresivă invadează spaţiul poemului. Violenţa imaginilor relevă sentimentul fragilităţii personale, dar şi o voluptate distructivă şi autodistructivă, catarctică. În poezia lui Ştefan Bolea e care pe care; starea de fapt: „ca o ţintă mă plimb/ ştiind că fiecare clipă poate fi ultima“, este urmată de atac: „dar am kalaşnikovul strecurat în ghipsul fals de la mîna stîngă [...]/voi lepăda această deghizare/ doar ca să mă încord mai mult/ şi într-un targhet am să mă prefac/  în bombă vie“ (Lunetiştii). Poezia lui Bolea se bazează pe ritmul larg. Înjurătura nu cred că-i prieşte, nici împestriţarea cu sintagme englezeşti. În schimb, „gîndacul lui Kafka“ pe care şi-l îndeasă „cît mai adînc în creier“ îi prieşte de minune.

 

A. S. Byatt, Pasiune, traducere de Virgil Stanciu, Bucureşti: Nemira, 2009.

Romanul european, varietatea „romance“, a cunoscut o spectaculoasă revitalizare după ce Umberto Eco a publicat Numele trandafirului, o carte cultă, de ficţiune şi detectivism simultan. Iar urmaşii sau moştenitorii acestei subspecii n-au întîrziat să apară; de pildă, romane de curînd apărute la noi, Al şaptelea licorn, de Kelly Jones, Istoria iubirii, de Nicole Krauss, Crimele din Oxford, de Guillermo Martinez, sau chiar volumul de care ne ocupăm acum, Pasiune de A. S. Byatt, sînt moştenitoare ale „găselniţei“ lui Eco. Adică, e vorba de un obiect (sau chiar de o demonstraţie matematică) de o valoare culturală/intelectuală inestimabilă şi care, datorită unor peripeţii istorice, s-a pierdut, iar în momentul naraţiunii iese, pe căi complicate, care implică investigaţii de tip detectivistic şi nu puţine pericole, la lumină. Specia aceasta de naraţiune are avantajele ei: permite o luxuriantă descriere a unor epoci trecute, permite intriga sentimentală (izgonită din romanul contemporan) sau/şi poliţistă, îngăduie generoase digresiuni culturale şi, mai presus de toate, îi lasă cititorului posibilitatea de a evada din realul deloc simpatic în ficţiunea unor timpuri şi locuri mai frumoase. E vorba de cărţi bine scrise, inteligent construite, cu formă literară profesionist respectată şi, în acelaşi timp, emoţionante şi plăcute. Nu e vorba de cărţi care să intre în „canon“ – cu excepţia celei care a creat canonul: Numele trandafirului. Dar sînt bune pentru seri reci de toamnă ori pentru vacanţa de vară. Căci arta există nu numai pentru a ne... traumatiza, ci, aşa cum ştim încă de la Aristotel, şi pentru plăcuta petrecere a timpului liber, pentru delectare şi divertisment. „Romance“-ul Pasiune este de acest fel. E o istorie de dragoste din trecut, un secret din viaţa unui mare scriitor, o iubire care a avut importante consecinţe în opera protagoniştilor şi de pe urma căreia s-a născut şi o fetiţă. Istoria asta apusă, ce pare un capitol insolit din istoria literaturii, e descoperită şi studiată, la concurenţă, de doi universitari, de Maud şi de Roland. Ei încep prin a concura care să ajungă primul la documente şi sfîrşesc prin a se îndrăgosti. Cartea, un pic lungită, este frumoasă şi te face să visezi. Există în om o „nevoie de ficţiune“, spunea Matei Călinescu la unul din cursurile pe care le-a ţinut la Facultatea de Litere din Cluj pe la începutul anilor 2000. Ei bine, acest volum satisface nevoia de ficţiune a sufletelor noastre.

 

Dan C. Mihăilescu, Despre omul din scrisori: Mihai Eminescu, Bucureşti: Humanitas, 2009.

Vedeta telegenică Dan C. Mihăilescu se reîntoarce parţial la uneltele sale... iniţiale şi ne oferă un comentariu cald şi fin despre Eminescu şi Veronica Micle. Nu este un comentariu erudit, deoarece autorul refuză explicit cercetarea prelungită de bibliotecă („Cum să-mi permit acum luxul ăsta!?!“, p. 18), dar e unul cult şi profesionist. Bomba editorială a anului 2000, adică editarea uluitorului volum de inedite Eminescu-Veronica Micle, şi comentariile sale de atunci, acum revizuite, formează substanţa cărţii. Este un volum încîntător, ce comentează exact ceea ce şi-a propus autorul: fiinţa omenească a lui Eminescu şi a iubitei sale. Din cartea lui Dan C. Mihăilescu nu lipsesc nici săgeţile literare – şi-aşa ne-aducem aminte ciudăţenia reacţiei lui Laurenţiu Ulici la apariţia volumului Dulcea mea doamnă – Eminul meu iubit... –, nici dovezile că este foarte bine documentat în materie de Eminescu (poate că merge totuşi pe furiş şi deghizat la bibliotecă, unde citeşte pe apucate...). Autorul salută demitizarea/ umanizarea lui Eminescu, realizată de apariţia masivului volum de corespondenţă cu iubita sa, precum şi schimbarea viziunii despre Veronica Micle, deformată pînă acum de suspiciunea misogină a lui Călinescu, cum că ea ar fi fost o „femeie uşoară“ şi „capricioasă“. Simpatice şi ingenioase sînt paginile în care autorul, pe urma codurilor pasionale ale epocii, identifică aerul comun pe care îl au eroii romanului epistolar cu... personajele lui Caragiale. O carte plăcută deci, care îşi atinge ţinta pe care şi-a propus-o. Aşteptăm următorul „om din scrisori“ al culturii române. 

 

Al Oloşutean

Patru cărţi noi

» anul XX, 2009, nr. 9 (232)