Modernitatea conservatoare

 

Vasile Voia

 

Adrian LăcătuŞ, autor al monografiei Urmuz (Braşov: Aula, 2002), s-a orientat inspirat spre arealul central-european, căruia i-a dedicat o excelentă carte, Modernitatea conservatoare: Aspecte ale culturii Europei Centrale (Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2009), teză de doctorat la origini. Orientarea ţine de interesul major al ultimelor decenii pentru această zonă europeană, „o propunere de model“ care a polarizat energii intelectuale „capabile de a inaugura“, se spune în Argumentul la primul număr al publicaţiei intitulate sugestiv A treia Europă (1997), „un comparatism recuperator şi, prin aceasta, modelator“. Dezideratul formulat cu mai bine de un deceniu în urmă de profesorul şi criticul Cornel Ungureanu, liderul acestei grupări, „Suntem în Europa Centrală dacă vrem să ne recunoaştem participanţi la resurecţia spiritului european“, şi-a găsit, cred, expresia inspirată în cartea lui A. Lăcătuş.

Investigaţia în spaţiile central-europene, vizând aspectele literar, filosofic, ideologic, este sintetizată într-un număr de capitole, fiecare fiind expresia unei teme sau a unei probleme fundamentale. Aspectele culturii central-europene se definesc în funcţie de sintagma „modernitate conservatoare“, mai puţin uzitată şi aparent paradoxală. Autorul este conştient de absenţa unităţii conceptului de modernitate şi de dificultăţile coerenţei prin contrast: modernitate literară conservatoare – conservatorism intelectual modern. Teoriile negative ale modernităţii o prezintă „în termeni de pierdere, degradare şi declin“ „a rădăcinilor, a certitudinilor, a măreţiei şi eroismului etc.“ Noţiunea de dezvrăjire a lumii, introdusă de Max Weber, concept recuperat din scrierile romanticilor, are valoare paradigmatică pentru modernitate, cu impact la intelectualii de expresie germană din prima jumătate a secolului xx. Credinţa că lumea nu mai are nimic magic, că şi-a pierdut misterul, că omenirea controlată de raţiune şi calcul evoluează spre pesimismul cultural este, „probabil, afirmă A. Lăcătuş, cea mai populară formă de conservatorism intelectual şi anti-modernism în această epocă“. Critica modernităţii are ca bază o viziune culturală. Romanul, gen predilect, alături de filosofie, reprezintă, în analizele şi comentariile lui A. Lăcătuş, vehiculul sau mediul cel mai propice cu privire la analiza modernităţii într-un amestec eterogen de tradiţii. Aşa încât conservatorismul, apărut ca reacţie la modernitate, „este produsul modernităţii luptând împotriva unei modernităţi târzii, ideale...“ Paradoxul con- servatorismului modern constă în faptul că „adevăraţii moderni sunt conservatorii empirişti şi hedonişti ce rămân să cultive posibilităţile de realizare ale individului în condiţiile contingenţei tradiţiei...“ Scriitorii şi gânditorii conservatori moderni trăiesc totodată, după experienţe semnificative, eşecul modernităţii generat de catastrofe „politice şi umanitare“.

Ce este de fapt această modernitate conservatoare? Imposibilitatea renunţării la tradiţie, chiar în condiţiile în care formele moderne ale vieţii se impun pretutindeni şi câştigă teren. O adeziune la modernitate, dar menţinerea şi a tradiţiei sau a ceva din această tradiţie, deoarece a fost atât de puternică, încât a devenit imposibilă desolidarizarea de ea. Arta şi literatura modernilor întreprind, prin personajul de roman îndeosebi, explorarea culturală şi morală a modernităţii (Musil, Broch, Kundera) în situaţia ei de metisaj de tradiţii şi revoluţii. Tradiţiile şi modernitatea explică „specificul etic al estetismului vienez“.

Există, se afirmă în capitolul consacrat lecturii lui Nietzsche, în cultura Europei Centrale, „un relativ consens actual asupra naturii complexe a fenomenului transmisiei formelor şi atitudinilor culturale“, transmisie „perturbată de factori multipli“, factori pe care autorul nu-i pomeneşte, dar afirmă în continuare că „orice preluare“ „este în sine o interpretare, o selecţie şi o adaptare...“ A. Lăcătuş vorbeşte despre „o afinitate implicită“ cu răspunsuri critice, de „cazul unor afinităţi profunde“ şi de ecouri nietzscheene la filosofii şi scriitorii vienezi şi central-europeni, cu impact creator. Un lucru este cert, surprins cu acuitate: Nietzsche este receptat în primele decenii ale secolului xx ca dominantă literară. A. Lăcătuş trimite la scriitori şi gânditori importanţi ai Europei Centrale, la Hoffmannsthal şi Freud, la Musil şi Wittgenstein, la Broch, Gombrowicz şi Kundera, „nişte gânditori în roman“, „gânditori de tip privat“ care opun conceptelor „individualul şi contingentul“.

Autorul revine la comentariul filosofic, pentru care are o disponibilitate specială, în capitolul Modernism şi conservatorism în etica lui Wittgenstein, şi urmăreşte fundamentele etice ale viziunii estetice wittgensteiniene, luând în considerare întreaga operă, de la Tractatus logico-philosophicus la Însemnările postume (traducere improprie a titlului Vermischte Bemerkungen). Analiza eticului îl trimite la Kierkegaard şi la interesul stârnit de filosoful danez în mediile filosofice şi intelectuale ale începutului de secol. Într-un discurs inteligent sunt puse în valoare ideile filosofului austriac, din perspectiva modernităţii conservatoare şi a teoriei limbajului ca limbaj privat. Însemnările postume continuă preocuparea mai veche a gândirii literar-estetice şi filosofice germane cu opera lui Shakespeare. Wittgenstein îl vede pe Shakespeare „un maestru al tehnicii de invenţie“, dar de fapt îl respinge şi nu-l consideră un Dichter. Aici se impunea însă o digresiune terminologică, prin care să se precizeze cum erau utilizaţi în epocă termenii de Dichter sau Dichtung, la filosofi ca Dilthey (Das Erlebnis und die Dichtung/ Trăire şi poezie) sau mai târziu la Heidegger, care îşi intitula unul din eseurile despre Hölderlin Hölderlin und das Wesen der Dichtung (Hölderlin şi esenţa poeziei). Goethe însuşi, cum ştim, îşi intitulase scrierea autobiografică Dichtung und Wahrheit (Poezie şi adevăr). Wittgenstein rupe cu tradiţia germanisticii, conferind o semnificaţie şi o vocaţie etică vocabulei Dichter, salvatoare a adevăratului poet şi răspunzând la întrebarea de ce Shakespeare nu este un Dichter. Este o distanţă apreciabilă care-l separă de cunoscutul vers al aceluiaşi Hölderlin, „Was es noch blebt, stiften die Dichter“ („Poeţii pun temeiul celor ce rămân“), care l-a determinat pe Heidegger să-l considere un argument la teoria fiinţei.

Excelenţa discursului analitic se prelungeşte în capitolul Exigenţa gnoseologică în romanul central-european, care este, de fapt, o teorie a romanului, urmărită mai ales în spaţiul de cultură german, de la F. Schlegel şi Novalis, primii teoreticieni moderni ai romanului, la momentele de vârf, marcate de Lukács, Broch şi Adorno. Această tradiţie, care îşi are de altfel originile în dialogurile socratice, îi va marca, la rândul ei, pe reprezentanţii romanului modern de expresie germană, Musil, Broch, Th. Mann, von Doderer şi chiar pe Kundera. A. Lăcătuş distinge între o filosofie al cărei obiect este romanul şi o filosofie care devine obiect al romanului, subliniind din nou filonul moral, reflexia etică.

Spaţiul cel mai extins este acordat Imaginii modernităţii la Milan Kundera (p. 139-190), romancier preferat şi important teoretician al romanului. A. Lăcătuş caută argumentele şi soluţiile de continuitate a tradiţiei conservatoare şi de reluări creatoare. Rafinat cunoscător al epicii lui Kundera, A. Lăcătuş adoptă criteriul adecvat al variaţiunii muzicale în scopul discutării romanelor acestuia. Scrie pagini extrem de interesante despre kitsch în modernitatea central-europeană, kitsch-ul ca „faţă a modernităţii“, ca „maladie generală“ care şi-ar avea sorgintea în romantism (?!), kitsch-ul ca formă de modernitate inocentă. Este Kundera un autor al Estului, contribuie romanele sale esenţial la înţelegerea „vieţii în sistemul totalitar comunist“, sunt întrebări ale căror răspunsuri nu implică ruptura cu tradiţia romanului central-european. Ni se par întru totul plauzibile explicaţiile lui A. Lăcătuş cu privire la situaţia şi locul special al acestui scriitor în literatura contemporană. Ipoteza unei „lecturi politice“ în cazul lui Kundera sau Havel nu presupune limitarea romanului la reflexul politic şi la demascarea implicită a sistemului comunist totalitar, întrucât acest roman priveşte modernitatea politică europeană, se afirmă în carte, ca „explorare a ceea ce este viaţa omului în capcana care a devenit lumea“. Romanul ca mărturie despre om este mai presus de „revoluţie sau dizidenţă, fundamentalism religios sau ateism militant“, romanul ca „funcţie existenţială“ fiind genul sintetic, proteiform. Spiritul romanului, afirmă criticul, nu se reduce ontologic la incompatibilitatea cu totalitarismul. La Kundera, explorarea se realizează prin construirea de „ego-uri imaginare“ şi prin practicarea artei contrapunctului romanesc. Pentru a explica mai bine specificul literaturii lui Kundera, autorul a selectat două vocabule, inocenţă şi experienţă, care prezidează la constituirea textului. Pe întreg parcursul acestui capitol, dens şi original ca viziune şi construcţie, A. Lăcătuş caută criterii şi direcţii de interpretare a operei epice a lui Kundera, subliniind modernitatea şi postmodernitatea, specificitatea şi noutatea ei. Avem de-a face aici cu o poetică a romanului kunderian, ale cărei linii de forţă se regăsesc şi în alte părţi ale cărţii. Romancierii invocaţi, constată autorul în final, „sunt nişte conservatori“, Kundera însuşi fiind privit ca „un nostalgic şi un conservator“, un continuator al tradiţiei marilor romancieri central-europeni, de un conservatorism sceptic ca mod de a fi modern.

În ultima parte a cărţii se discută despe caracterul identitar al conceptului de Europă Centrală, despre fenomenul de criză a identităţii şi despre preocupările de la noi, în anii ’90, pe această temă – iniţierea proiectului timişorean „A Treia Europă“, care este şi primul nucleu, urmat de publicaţia clujeană Provincia, axată pe tema federalizării politice şi luând ca idee central-europeană forma transilvanismului, mai apoi cel de-al treilea grup, cel de la Braşov, preocupat de cultura central-europeană. Problema este aceea de a redescoperi sau de a reinventa „un anumit etos al Europei Centrale“ (p. 199), o solidaritate morală ca dimensiune etică a acestui etos. Exigenţa etică şi relaţia etic-estetic, kantiană la origini, apar astfel, conchide inspirat criticul, ca teme centrale ale modernităţii conservatoare.

În fine, maturitatea discursului critic, calitatea scriiturii (apreciabile performanţele stilistice şi lingvistice ale textului), vocaţia comentariului filosofic etc. fac din volumul lui A. Lăcătuş o carte remarcabilă şi de succes.

 

Vasile Voia

Modernitatea conservatoare

» anul XX, 2009, nr. 9 (232)