Scrisori din Lacul Negru

 

Minerva Chira

 

„Tare ca piatra...“ sună un vers din Sorcova. Ca piatra, ca piatra, ca şi pia... „E un ger de crapă pietrele“ spuneau ţigăncile după ce închideau uşa, îndreptîndu-se cu braţele întinse deasupra focului, ca şi cum de-acolo le-ar veni pomana. Era formula de cucerire a mamei. Care piatră, dacă şi ele se sfarmă sub lovituri, izbituri, le macină ploile, îngheţul, dezgheţul, vîntul. (Destin omenesc!) Şi-atunci care piatră? Poate Piatra-Carte...

După plugărit, tata aduna pietrele de pe arătură. Şi eu participam la strîngerea lor încă din copilărie, mie revenindu-mi cele de mărimea ouălor. Uneori bolovanii aruncau plugul din brazdă, se-auzea un sunet ciudat, tata făcea glume pe seama comorilor îngropate de străbuni. Nu era simplu să stai ca iarba învinsă de coasă, apoi să cari găleata plină la roabă. Cînd te-ndreptai aveai seninul din scorburi. Mă revolta că an de an făceam aceeaşi treabă, iar ele nu se împuţinau. Tata mi-a explicat că odinioară erau case puţine în vale, Crişul Repede avînd albia largă, ea îngustîndu-se foarte mult la ieşirea din Negreni. Structura geologică a luncii este aceeaşi cu a actualei albii a Crişului Repede. Nu exista cale ferată, nici şosea, ci doar un drum peste deal, spre localitatea vecină, prin Brăduleţ, care şi azi se numeşte Drumul Vechi.

Jenată ca glonţul ce nu poate curge prin geamul blindat, apa s-a adunat într-un lac în care se-ngînau alge negre, de unde impresia că apa e neagră. Ungurii i-au spus aşezării Fekete-tó, iar românii – Negreni. Gara poartă numele Lacul Crişului. Neavînd fund, în acel lac – spune legenda – erau aruncaţi hoţii. Neliniştea undelor în preajma celui ce se scufunda amintea de oscilaţiile în spînzurătoare. Atunci lacul scrîşnea ca un sicriu lovit cu bulgări, rugina din priviri cădea peste buclele sale. Cînd venea rîndul celor care răpeau fete, suprafaţa avea cioburi, parcă îl descînta pustiirea. Cum vor fi lunecînd spre adînc, încurcîndu-se printre alge ca printre veşmintele prinţeselor, mătăsurile domniţelor, părul sclavelor? Şi-ntre ţipăt şi tăcere – furia norilor destrămaţi în undele sale. Nu acelaşi sfîrşit li se cuvenea celor două categorii...

Cînd un car cu boi, din cătunul Osoi, se-apropia lin, ca şi cum ar legăna întreg universul, nu numai carul („Foaie verde ca mărarul,/ Patru boi leagănă carul“), voind să treacă lacul, s-a scufundat. Nu s-a mai găsit nicio urmă. Copil fiind, mîngîiam boturile boilor care trăgeau carul cu lemne. Păşeau prin curte ca printr-un cimitir de petale. Blîndeţea celor ce şi-au pierdut măreţia – nefiind tauri, vor fi pentru poveri – am recunoscut-o în cămila care m-a purtat în Sahara (o mugetul prelung, slobozit cînd a simţit palma lunecînd pe botul întins), în elefantul care m-a plimbat în Agra (la atingere, urechile fremătau ca fluturii copilăriei care, nemaiputînd să zboare după ce desfăceam palma, unde-i strîngeam din prea multă iubire, doar zvîcneau din aripi).

Gîndurile cui au umplut fundul lacului de nu s-a mai văzut în 1870, la construirea căii ferate şi a şoselei? Atunci s-a lărgit albia spre vest şi lacul a secat. Algele uscate au devenit penele stăpînei acelui gol. De cîte ori le schimbă, se roteşte, în zbor, deasupra casei noastre. Evenimentele ce le prevesteşte se numesc „dezastre“...

 

*

Zborul, în copilărie, se realiza atît de simplu – întindeam braţele lateral, mă-nvîrteam într-o singură parte pînă ameţeam, cădeam la pămînt şi, cu toate adresele pierdute, cu ochii spre cer, urmăream culmile dealurilor ce prindeau a se mişca de parcă erau cuprinse de boala vindecată cu înserare. Se roteau în jurul meu ca-ntr-o horă. Deşi mama se temea să nu fiu şi eu prinsă în ea, ajungeam printre nori pufoşi care nu ştiau să urască, singuratici sau prietenoşi. Treceam cu capul prin ei sau îi purtam ca pe-o coroană regească, înotam între maluri de fulgi. Mi-era teamă să cobor pleoapele, să nu se risipească vraja, aşa cum nu voiam să mă trezesc din visul nocturn în care, uneori, pluteam. Şi azi citesc mesaje de la făpturile ce rătăcesc pe cer fără să-şi poată aminti trecutul sau să cunoască viitorul ori să trăiască prezentul.

„Eşti cu capul în nori“ – îmi reproşau colegii, în anii de şcoală, la Cluj, cînd unii profesori găseau un moment de destindere în lecţie. Alungată din vis de rîsetele lor, întrebam mirată „ce-i, ce-a zis?“, neştiind de ce se amuză. Pe stradă nu vedeam cunoscuţi, nu auzeam salutul, din acelaşi motiv. Acest „defect“ de aur, de la care stră-stră-strămoşi l-am moştenit? Cît de tîrziu am aflat…

În vremuri de legendă, pe locurile acestea era o familie de uriaşi. Ce înălţime să fi avut – cît Piramida lui Keops, cît Colosul din Rodos, cît Zeus din Olimpia, cît Farul din Alexandria? Păşeau de pe un deal pe altul. (Eu numai pe cărări rupte din mine ştiu să cobor.) Fuseseră aduşi cu descîntecele vrăjitoarelor din vatră sau i-a expulzat vreo prăpastie din Himalaya? În mersul lor loveau uşor norii, norii lăsaţi mie moştenire de uriaşi. Şi-ntr-o zi în care răsăritul nu avea coşmaruri şi Crişul Repede dansa pe loc, fata uriaşului, măsurînd împrejurimi cu privirile, zări un moş şi o babă care, cu cumpătarea moliei, arau pămîntul. Fără să se audă jalea florilor pe unde călca, îi luă în poală cu boi şi plug cu tot şi-i duse la tatăl său, care era orb. Acesta a cerut să-i dea să-i pipăie. Ea i-a întins un corman de la plug. El s-a mirat cît de tari sînt, precizînd că aceştia vor fi strămoşii lor. Şi eu, şi tata am fi putut să ne considerăm descendenţii acestei familii dacă...

Tot nu putea părăsi bătrînul lumea aceasta pînă nu încerca puterea feciorilor săi care ascultau simfonia întreruptă de lunaticul asaltat de exclamaţii. Le-a spus să ia două topoare şi să urce în vîrful Păltiniş, să arunce topoarele – unul în sus, altul în jos. Cel care l-a azvîrlit spre răsărit a nimerit locul unde e Cluj-Napoca, iar celălalt l-a aruncat spre apus, ajungînd pe locul în care e Oradea. Flăcăii au dovedit că sînt la fel de puternici, Negreni aflîndu-se la jumătatea distanţei dintre cele două oraşe, aparţinînd judeţului Cluj.

Se-ncaieră oglinzi cu tăceri de jertfire chiar în ţinutul acesta căzut într-un blestem. Migrez dintr-o capcană în alta strigînd „n-a fost să fie“. Să dezleg ceva, nu am forţă/nu ştiu/ nu pot. Parc-aş fi lucrătura fluturelui cap-de-mort.

 

Minerva Chira

Scrisori din Lacul Negru

» anul XX, 2009, nr. 9 (232)