Poeme de  Ştefan Bolea

  

[I]

 

în aceste zile timpul se pliază asupra lui însuşi

şi timpul devine durere

soarele fecundează lumea

ca să nu remarcăm prea uşor coşmarul

o irigaţie de lumină – vai moarte am numai pânze de păianjen în

 ochi

chiar nu poţi mai mult?

 

pe falie Dumnezeu îţi şopteşte vorbe

trăim după apocalipsă

am fi putut remarca şi noi că suntem morţi

dar ne plimbăm pe stradă, umplem parcuri

cu hoiturile noastre preţioase

suntem plini până la refuz cu nimicul

ce duhneşte mecanic

facem spume la gură

ca un butoi care tălăzuieşte pe margini

preaplini cu nimic

 

şi ne purtăm coşciugul în spate

cum îşi purta Zarathustra piticul în cârcă

nu mai avem nevoie de noi pentru a trece pragul

ne mână instinctele noatre ancestrale

o sinucidere colectivă e prea mult când cari în spate un mort

 

şi ca un spectator care se lustruieşte în mlaştini

Dumnezeu priveşte spectral comedia umană

cu ochii buimaci aplaudă din priviri

nu e nimic glorios în naşterea noastră

e ca şi cum o căţea ar fi fătat o palmă de lut cu ceva foc în priviri

iar viaţa ne-am trăit-o în subterane

în gropile de sub pojghiţa fundamentală pe care a trasat-o acelaşi

zeu labirintic şobolan

am trăit într-un sub-cer perpetuu alimentat cu false necesităţi de

mistici terorişti

 

lumea este imens turn babel

jack tricksterul urca pe vrejul de fasole ca un baron münchausen

şaman din închipuiri

mormintele se pot construi şi pe verticală, îşi şopti în barbă

acelaşi dumnezeu

cu vocea scobită de ventriloc corb, hienă, tanatolatru prin

vocaţie şi de profesie necrofil

 

moartea noastră cerută în rarele clipe de luciditate

moartea lumii, moartea ta, Dumnezeule, moartea mea

urmând aceeaşi logică elementară care i-a influenţat pe preoţii

nihilişti

Dumnezeu îmi glăsuieşte neîncetat prin fiecare picătură de soare

„îndepărtează de mine paharul“ prin fiecare sonată perfectă

prin fiecare ecuaţie orbitoare care dovedeşte argumentul

ontologic fără a dovedi nimic

prin fiecare zâmbet din suflet ce amână prăbuşirea generală

„nu poţi să omori un cadavru

nu poţi omorî un cadavru,

îţi spun, nu poţi fi ucis…

nu mai am ce ucide în voi totul a murit“

 

(Cluj/Baia Mare)

  

[2]

 

curcubee retezate în pupile de ţigănuşi umili

periferii în cascade

sonde umectând dedesubturile patriei

cimitire de marmură în care vezi reflectată

                                                steaua polară

nori lăptoşi cu suflete de plumb

juxtapuşi într-un duel în priviri

 

într-un spital te vezi la monitor

rescriind la pian istoria universală

o mie de măşti ascund o mie de suflete

„sonata fantomelor“ de clara schumann

mi-sol mi-sol la pedale

ritmul preschimbă sufletul

din tenebre te invoc Doamne

iluzia morbidului ţi-a dat o nuanţă de roz

sprâncenelor periate ŕ la Gandalf

 

ce-a mai rămas din tine

                        te întrebi

inspectându-te suspicios în oglindă

tu eşti sufletul meu

şi toate poemele pe care le-ai citit

                                    cu vocea ta

sunt poemele tale

the philosophy of speed – în noaptea astrală rişti să fii umilit de

excedentul tău

 

toate sofismele pe care le-ai scris

toate nuanţele macabre

toată sapientia a fost înregistrată

Dumnezeu greblează în grădină superlunară

cu un pelvis de mort

în povestirea în trauma tramatică

ce se cheamă viaţa Ta

 

ţi-ai găsit numele scris pe-o cruce

te-ai odihnit

ţi-ai învelit sinusurile în stele

te-ai răsfirat, preschimbat respirat

a fost un loc bun

ţi-a plăcut, ai mers mai departe

 

(Tecuci/Bucureşti)

 

Ştefan Bolea

Poeme de Ştefan Bolea

» anul XX, 2009, nr. 9 (232)