Despre Mircea Handoca şi Mircea Eliade

 

Ioana Crăuţiu

 

Mi-a căzut în mînă, cu întîrziere – volumul a apărut în 2005, la Editura Grafnet din Oradea –, o carte interesantă: Mircea Handoca, Jurnalul inedit al lui Mircea Eliade. În ciuda numărului mic de pagini, cartea, tipărită cu o literă economică, este consistentă. Şi este foarte interesantă. Căci Mircea Handoca, bine cunoscut pentru pasiunea sau chiar idolatria pe care o are pentru Eliade, comentează jurnalul integral al lui Eliade, a cărui fotocopie o are în arhiva personală. Datele sînt următoarele: jurnalul eliadesc manuscris (al cărui original este depozitat la Biblioteca Regenstein din Chicago) are 4.097 de pagini, la care se adaugă alte pagini (nu ni se spune cîte), dactilografiate, cu însemnări ale istoricului religiilor, pagini care aparţin în mod firesc jurnalului.

Pe această bază documentară extraordinară, Mircea Handoca analizează tematic jurnalul, în speranţa că va trezi interesul vreunui editor, să îl publice. Căci, precizează autorul, „Nicăieri nu există – în scris! – interzicerea publicării in extenso a acestei lucrări“ (p. 6).

Comentariile dlui Handoca sînt grupate tematic, în capitole eseistice care tratează anii lui Eliade de la Paris, plecarea în America şi anii de acolo, relaţiile lui Eliade cu legionarii şi legionarismul, pasiunea lui Eliade pentru ficţiunea literară, relaţiile lui Eliade cu România şi cultura română, bolile lui Eliade, atitudinea iniţială a românilor din Occident faţă de succesele lui Eliade (au încercat, conform unui nărav naţional mereu reiterat, să îi boicoteze succesul) etc.

Cele mai interesante sînt însă, în mod firesc, citatele din Eliade însuşi. Spre deosebire de versiunea selectată pentru publicare a Jurnalului, versiunea integrală a acestei opere eliadeşti, aşa cum se întrezăreşte din aceste citate ce ies în public pe uşa din dos, pare a fi la înălţimea Jurnalului portughez. Ne amintim că acesta, neselectat de Eliade însuşi şi publicat deci integral, a şocat puternic, căci arăta un Eliade viu, sfîşiat de porniri centripete, compensîndu-şi neliniştile şi crizele prin pulsiuni de grandoare etc. Din citatele, multe, pe care le dă Mircea Handoca, întrezărim o operă la fel de tulburătoare şi un eu auctorial eliadesc la fel de neliniştit ca în Jurnalul portughez; mai mult, întrevedem un Eliade bîntuit de remuşcări, tulburat şi-n somn de fantomele trecutului (foarte semnificativ un vis cu Mihail Sebastian, de pildă, în care Eliade încearcă să-i explice prietenului său atitudinea din ultimii ani...). Jurnalul integral pare să aducă mărturii şi probe semnificative şi pentru chestiunea, mult discutată în ultimii douăzeci de ani, a opţiunii politice extremiste a lui Eliade din perioada interbelică. În momentul publicării lui, s-ar putea să avem pe masă dovada că Eliade, la fel ca Emil Cioran, a fost mereu preocupat de greşeala lui de tinereţe – deci să avem o probă a căinţei lui Eliade; dar o concluzie categorică  vom avea numai după publicarea integrală a acestui document extraordinar. Fragmentele citate de Mircea Handoca m-au făcut să mă gîndesc că ipoteza (lansată în urmă cu cîţiva ani într-un eseu din Apostrof) că Eliade nu s-a lepădat public de legionarism şi pentru că se temea de mîna lungă şi răzbunătoare a legionarilor, a foştilor lui „camarazi“, ar putea să primească o confirmare importantă.   

Dl Mircea Handoca este şi aici, ca în articolele sale din presă, neplăcut impresionat de discutarea permanentă/obsesivă a trecutului politic al lui Eliade. Cred că greşeşte. Boala secolului al douăzecilea, totalitarismul (în ambele lui variante, şi de extremă dreaptă, şi de extremă stîngă), trebuie clarificată şi pentru Eliade (care a fost tentat de legionarism) ca pentru orice alt autor. Trebuie să ştim cît de grav a fost atins de ea şi cît timp a durat. Şi, de fapt, ştim, jurnalul integral ar putea însă aduce noi probe, probabil favorabile lui Eliade, pentru discutarea acestui caz complicat şi celebru.

  

Ioana Crăuţiu

Despre Mircea Handoca şi Mircea Eliade

» anul XX, 2009, nr. 9 (232)