Un profesionist al prozei

 

Constantina Raveca Buleu

  

În 2009, colecţia Fiction Ltd a Editurii Polirom din Iaşi oferă o fericită reîntâlnire cu proza lui Augustin Buzura prin publicarea romanului Raport asupra singurătăţii: Primul caiet, excelentă desfăşurare de talent scriitoricesc şi de construcţie romanescă profesionist orchestrată. Aşezat programatic sub semnul valenţelor filosofico-semantice ale greului (mai ales greul proximităţii „capătului de cale“) din Greieruşa lui Lucian Blaga („Greu e totul, timpul, pasul./ Grea-i purcederea, popasul./ Grele-s pulberea şi duhul,/ Greu pe umeri chiar văzduhul./ Greul cel mai greu, mai mare/ Fi-va capătul de cale“) şi dedicat dr. Michael Marberger, profesor la Universitatea din Viena, „în semn de recunoştinţă pentru şansa de a mai trăi şi scrie“, romanul lui Augustin Buzura constituie, în ciuda sau poate tocmai graţie străfulgerărilor obsesive ale morţii, o incursiune analitică în scris şi în viaţă, în capacitatea celui dintâi de a o cuprinde, de a o explica şi de a o asigura pe cea de a doua, atrăgând subtil cititorul în labirintul textual şi insinuându-se în lăuntricitatea acestuia până la a face din el un complice captiv şi fascinat. 

„Vagabondajul senil“, virtualul diagnostic atribuit de către doctorul Cassian Robert fiului său, medic psihiatru ca şi el, duce nu numai la retragerea din lume a acestuia (oarecum în afara civilizaţiei reprimante, în singurătatea oferită de cabana din munţi şi în temporalitatea distinctă imprimată de acest loc), ci şi la manifestarea unei imperioase nevoi de a scrie, de a fixa pe hârtie viaţa care ameninţă să se termine şi întrebările ei. Treptat, imperativul „trebuie să scriu“ devine nu numai dovada şi sensul existenţei personajului-narator, ci şi pretextul unui discurs difuz despre scriitură, despre pârghiile ei, despre dimensiunile culturale antrenate în ea şi despre filtrele istoriilor personale implicite, până în punctul în care privirea interioară din universul recreat în roman şi perspectiva metatextuală se suprapun.

 

Nu scriu pentru nimeni  – afirmă Cassian Robert. – Pornisem de la ideea de a mă privi ca într-o oglindă, de a-mi ocupa timpul... Şi, dintr-o nevoie greu de explicat, un fel de a mă lupta cu moartea, pe care nu ştiu să-l prefac în cuvinte. De fapt, a scrie sau a nu scrie, din perspectiva mea, nu este decât un inutil exerciţiu, o tentativă de a rămâne permanent cu nervii încordaţi: dacă scrii, te enervezi că nu-ţi iese, dacă nu scrii, te înfurii că nu eşti la masa de lucru, aşa cum ţi-ai propus. [...] scriu şi nu ştiu ce sper să descopăr, dar trebuie să recunosc că deocamdată mă simt incapabil să fac pasul... Mă împiedică bizar credinţa într-o minune...

 

Cassian Robert ştie „că totul nu este decât un drum devastator către moarte“ şi intelectualizează pluriperspectivic fenomenul trecerii, însă toată armătura sa culturală ameninţă să se prăbuşească în faţa fricii de moarte. Pe fondul impulsului de a eluda această frică, el scrie şi îşi construieşte speranţa că, scriind, „Ea, Inevitabila“, îi va da o amânare pentru a găsi nişte răspunsuri, dar descoperă că salvatoarele cuvinte „au devenit ceea ce n-ar trebui să fie: pseudonime ale amăgirii şi morţii“, printre care el rătăceşte „ca un orb în deşertul întrebărilor“. Intermediind între moarte şi viaţă, scrisul funcţionează ca o artă a fugii, dublând fuga efectivă în singurătatea ameninţată şi provocată de moarte. Deloc întâmplător, cabana în care se refugiază protagonistul din calea milei celorlalţi, pentru a găsi răgazul de a-şi analiza propria existenţă, se află în vecinătatea Pietrei Sfântului, creasta de care se leagă atât spectrul pieirii în variantele alpiniştilor care au numit-o Marginea Vieţii, cât şi legenda potrivit căreia aici a poposit Sfântul Petru când a coborât pe pământ, sub chipul unui cerşetor bătrân şi bolnav, pentru a testa bunătatea şi credinţa oamenilor. Dacă elementul creştin al mitologiei acestei creste o transformă într-un loc fericit de trecere, afirmând că de aici până în rai nu este decât un pas, cu condiţia să reuşeşti să urci, factorul competitivităţii umane face din ea o ţintă de escaladat, de cucerit, o probă a propriei vitalităţi – una în care proximitatea principiului thanatic marchează fiecare mişcare.

Conştient de faptul că poveştile despre munte îţi subordonează viaţa, Cassian Robert interiorizează muntele şi învesteşte cucerirea Marginii Vieţii cu valoarea unei compensaţii simbolice pentru prea multele eşecuri şi umilinţe din viaţa sa, nescăpând din vedere componenta destinală înscrisă în ea, faptul că afirmarea vieţii şi iminenţa morţii se întrepătrund până la confuzie. „N-aş abandona proiectul Marginea Vieţii [notează el în spiritul dualităţii intrinsece simbolizării crestei] – ascensiunea care mă obsedează –, dar nici nu l-aş duce la bun sfârşit.“ Întrepătrunderea inerentă (şi ambiguă) între Eros şi Thanatos este detaliat analizată într-un melanj sofisticat de psihanaliză, istorie (personală şi nu numai, deoarece, pentru el, a-şi „atribui întâmplările altora“ înseamnă a-şi completa necesarul, în ecuaţia acestei asimilări interioare intrând şi cărţile care şi-au pus amprenta asupra existenţei sale intelectuale), dar şi obsesii culturale turnate într-un discurs fluid şi captivant, în ciuda fragmentarităţii date de poveştile convergente în filtrul naratorial şi a intertextualităţii marcate, din galeria căreia nu lipsesc Freud, Camus, Toma d’Aquino, Norbert Elias, Vasili Rozanov, Lawrence Durrell, Seneca sau Czeslaw Milosz, prins într-o reflecţie simetrică despre perspectiva mobilă pe care anii senectuţii o au asupra propriului trecut. 

Subiect al unui trecut detestat, Cassian Robert caută certitudinile absolute, proprii fiinţelor de interval, caută viaţa în punctele ei de plenitudine (mai ales în feţele iubirii). „Aici – mărturiseşte el –, între cer şi pământ, între moarte şi viaţă, trebuie să descopăr curajul de a trăi, de parcă n-aş şti că nu mai am timp.“ Paradoxal, curajul de a trăi ancorează în trecut, în istoriile sale şi ale celor cu care s-a intersectat direct sau mediat, istorii convergente în tentativa de a înlocui moartea cu viaţa prin mijlocirea cuvintelor, cel puţin atât cât e cu putinţă, viul, instinctele, frumosul vibrant şi pasiunea sustrăgându-se oricărei fixări. Agent al unora dintre aceste istorii (precum cea a părintelui Serafim) şi reflex al unui eşec din trecut (dragostea amânată cu Teodora), Mara (fiica acesteia) se situează la celălalt pol al existenţei. Ea este o entitate a muntelui care, în contratimp cu restul lumii, se teme de viaţă, nu de moarte. Interpretată de protagonistul lui Augustin Buzura ca un simbol al vieţii sale apuse, Mara împinge în plan secund provocarea morţii şi infiltrează viaţa în gândurile sale, mai cu seamă viaţa în manifestările iubirii.

Celălalt Cassian, „fiinţa lucidă din mine – cum îl descrie eroul Raportului despre singurătate –, care-mi judecă necruţător nu numai faptele, ci şi gândurile cele mai ascunse“, intelectualizează fiecare reacţie, încearcă să interpreteze fiecare element defalcat al trecutului şi al poveştilor care pătrund în cercul interiorităţii sale, în toate acestea căutându-se în fond pe sine. Viaţa emergentă prin iubire şi moartea organizează nu numai biografia lui Cassian Robert (începând cu genealogia sa, trecând prin spectacolul studenţiei sau prin încercările repartizării profesionale ucigătoare spiritual şi terminând cu deziluziile postrevoluţionare), ci şi povestea lui Darius sau a Danei şi a lui Andrei, în toate intervenind „nebuniile istoriei“, indiferente la destinele particulare, fie că este vorba despre efectele devastatoare ale Diktatului de la Viena, de obtuzitatea regimului comunist, de reacţiile partizanilor, de teroarea exercitată de Securitate, de idiosincraziile vizitelor oficiale ale lui Ceauşescu, fie că se opreşte grav asupra lumii, standardizate şi spectacularizate în sens debordian, de după Revoluţie, când „libertatea a devenit aliatul cel mai preţios al mincinoşilor, hoţilor şi impostorilor“. Succesiunea de regimuri maladive care generează o lume încărcată patologic reclamă ca ultimă soluţie retragerea, singurătatea asumată (displăcută, dar necesară), menită să confirme aserţiunea potrivit căreia „oamenii de valoare, cei ce înseamnă ceva, trăiesc singuri, impostorii în cârd, în haită“, valabilă atât în interiorul universului din roman, cât şi în exterioritatea mundană a romancierului. 

În fluiditatea scriiturii, romancierul supune fiecare mişcare sufletească unei hermeneutici pluridisciplinare, fiecare segment al istoriei trăite fiind filtrat psihic, psihanalizat în virtutea instinctului profesional, reflectat în contextualizări istorice, comentarii filosofice sau fragmente de literatură universală. Această îmbinare rafinată trădează omul de cultură şi etalează virtuţile intelectualului condiţionat să acopere explicativ toate câmpurile posibile într-un discurs literar eterogen totuşi, dar captivant şi desăvârşit sub aspect estetic. 

 

Constantina Raveca Buleu

Un profesionist al prozei

» anul XX, 2009, nr. 9 (232)