Un model pentru universitate

 

Sonia Pavlenko

 

Începând cu secolul al xix-lea, când pentru prima dată a luat naştere ideea de universitate în filosofia idealistă prusacă (Rothblatt 1997: 23), au existat numeroase încercări de a defini universitatea; universitatea însăşi a parcurs un traseu lung de la statutul de „turn de fildeş“, iar în prezent nu mai poate ignora schimbările care se petrec în jurul ei. Societatea bazată pe cunoaştere din zilele noastre ridică provocări nemaiîntâlnite până acum. Universitatea trebuie să îndeplinească funcţii multiple, păstrându-şi în acelaşi timp trăsăturile specifice ce o diferenţiază faţă de alte instituţii de învăţământ superior.

Andrei Marga, în cartea sa Chalenges, Values and Vision: The University of the 21st Century (Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2009) construieşte un model viabil pentru universitatea văzută ca o instituţie perfect adaptată provocărilor secolului xxi. Cartea este în acelaşi timp un efort bogat şi temeinic documentat de contextualizare a universităţii, de diagnoză a stării actuale, precum şi de anticipare.

Astfel, universitatea este definită ca o instituţie legitimată pe fundamente culturale, care se poziţionează activ faţă de contextul din care face parte. Nu reacţionează doar la provocările actuale, ci este şi proactivă, venind cu soluţii şi inovaţii pentru viitor. Potrivit autorului, universitatea se află într-o situaţie complexă în prezent, fiind prinsă între atracţia raţionalismului clasic şi conştientizarea raţională a schimbărilor din societatea modernă, care duc la schimbări în cadrul universităţii înseşi (p. 132).

Una dintre cele mai importante provocări cu care este confruntată universitatea în prezent este globalizarea. Potrivit lui Andrei Marga, în condiţii globale, universitatea este măsurată, invariabil, în relaţie cu cele mai competitive universităţi de pe plan mondial. Astfel, universităţii i se cere să producă şi să prezinte cercetare ştiinţifică la acelaşi nivel ca şi universităţile de vârf, dacă doreşte să rămână competitivă.

În context global, deciziile autonome ale universităţii depind direct de cerinţele pieţei, însă autonomia instituţională este influenţată şi de relaţiile de putere din cadrul societăţii. Mai precis, „astăzi există noi centre de putere; în această eră a globalizării, totul se reduce la trei tipuri de astfel de centre: economice, politice şi de media“ (p. 27). Soluţiile oferite de Challenges, Values and Vision în ceea ce priveşte conduita universităţii în context global sunt actuale, bogat fundamentate şi aplicabile de către oricare universitate. Însă acest lucru nu duce la uniformitate, ci dimpotrivă: „Universităţile, ca instituţii devotate performanţei intelectuale înalte, nu pot fi tratate în mod egal fără ca societatea să sufere pierderi importante“ (p. 30). În contextul globalizării, confruntată şi cu lupta din ce în ce mai intensă pentru a atrage „creiere“ („brain gain“ versus „brain drain“), universitatea trebuie să „fie capabilă să se extindă şi mai mult pentru a oferi educaţia de care este nevoie, unde şi când este nevoie de ea; [...] să fie capabilă să atragă cei mai buni oameni de ştiinţă, atât ca profesori, cât şi ca cercetători, să fie capabilă de a investi în cercetare de top [...]“ (p. 31). Universitatea trebuie, de asemenea, să îşi dovedească valoarea în „competiţia cosmopolitană a prezentului“ (p. 65). Doar universitatea care poate învăţa din experienţa competitivă poate rămâne competitivă azi.

În contextul globalizării, perspectiva care câştigă din ce în ce mai mult în importanţă în ceea ce priveşte universitatea este cea a stakeholderilor. Acest fapt are ca un efect imediat şi reconsiderarea statutului studentului: acesta nu mai este „client“ şi nici obiect al procesului de învăţare sau subiect al propriei sale educaţii, ci un partener activ al cadrelor didactice şi al cercetătorilor în efortul comun de a obţine performanţă şi de a educa prin căutarea atingerii performanţei (p. 103). Iar coerenţa este o condiţie esenţială pentru formarea profesională şi educaţia competitivă.

În confruntarea cu globalizarea, universitatea are nevoie şi de management, planificare strategică şi viziune. Mai mult,

 

datoria universităţii este să clarifice situaţia formării (înţeleasă ca Bildung) din ziua de azi, în relaţie cu tradiţia europeană [...] şi să ofere noi răspunsuri pentru relaţia dintre formare şi loc de muncă, formare şi abilităţi tehnice, [...] formare şi pedagogie, formare şi metodologie, în condiţiile noi de viaţă ale modernităţii târzii – când este nevoie de mai multă „calificare“, fără a renunţa însă la „formare“ (p. 90).

 

Liderul unei astfel de universităţi integrează în mod eficient viziunea, focusul şi implementarea, fiind un lider cu adevărat „vizionar, strategic şi transformaţional“ (p. 173).

Dacă provocarea societăţii actuale europene este să depăşească societatea cunoaşterii şi să evolueze către societatea înţelepciunii, atunci universitatea zilelor noastre are responsabilitatea de a stabili un scop mai mare şi mai larg decât simpla producere şi transmitere de cunoaştere, şi anume elaborarea de viziuni care includ înţelepciunea (p. 111).

Universitatea secolului xxi îşi asumă trecutul şi tradiţia, însă în acelaşi timp trebuie să îşi definească în mod activ şi adecvat misiunea şi funcţiile. Misiunea universităţii nu poate fi redusă la o listă de obiective, aşa cum se întâmplă de obicei. Andrei Marga oferă o explicitare a misiunii universităţii în secolul xxi în următorii termeni: „misiunea universităţii de azi este să pregătească specialişti la un nivel superior al cunoaşterii, pentru a creşte cunoaşterea şi a îmbunătăţi condiţiile de trai ale oamenilor“ (p. 140). Funcţiile universităţii sunt definite ca fiind acele activităţi care sunt desfăşurate pentru îndeplinirea misiunii. Astfel, funcţiile universităţii sunt multiple. Talcott Parsons definea în 1973 patru funcţii fundamentale ale universităţii. Ortega y Gasset propunea cinci funcţii; Andrei Marga inventariază exhaustiv funcţiile universităţii contemporane, accentuând faptul că

 

funcţiile universităţii sunt în ziua de azi asumate comprehensiv de către universitate şi au cele mai bune şanse de succes dacă universitatea este considerată o instituţie formativă ce împarte şi îmbogăţeşte cunoaşterea; ce este un centru de cercetare ştiinţifică competitivă; o instituţie formativă ce preia şi aplică cunoaşterea; o sursă de inovare tehnologică; un forum pentru analiza critică a situaţiilor; un loc ce susţine drepturile civile, justiţia socială şi reforma. (p. 142)

 

Mai mult, prin intermediul funcţiilor sale, universitatea include un set de valori, funcţionează pe baza acestora şi le promovează în cadrul societăţii, aspect explorat pe larg de autor.

Toate acestea converg în ceea ce poate fi definit ca fiind „noua universitate“ a secolului xxi, organizată pe baza criteriului de „problemă“ (problem-based), şi nu a tradiţionalei împărţiri pe discipline, o universitate în care catedrele sunt înlocuite cu departamente, iar facultăţile cu „şcoli“ (schools), care combină o varietate de discipline anterior artificial separate în facultăţi şi catedre.

În societatea actuală, universităţile trebuie să îşi stabilească misiunea şi funcţiile, să le evidenţieze în cadrul societăţii din care fac parte; să se adapteze provocărilor globale sau să construiască „noua universitate“. Prezentul volum constituie o lectură fundamentală pentru un asemenea demers. Este şi un important reper pentru dezbaterile de la nivel internaţional, punând în discuţie teme actuale dezbătute de forumurile importante cu un cuvânt important de spus în domeniul învăţământului superior, precum unesco, audem sau chiar Vaticanul.

 

Sonia Pavlenko

Un model pentru universitate

» anul XX, 2009, nr. 9 (232)