Despre centrismul umanist

 

Cristian Vasile

 

O prietenie academică şi un dialog purtat pe diverse căi mai bine de un deceniu au culminat în iunie 2005, la Berlin, într-o conversaţie sistematică şi consistentă, care a văzut lumina tiparului la începutul anului 2009 (Virgil Nemoianu şi Sorin Antohi, România noastră: Conversaţii berlineze, Bucureşti: Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2009). Cei doi protagonişti erau deja antrenaţi de experienţe editoriale de tip entretiens – cu Adrian Marino, Alexandru Zub, Mihai Şora (Sorin Antohi), cu Robert Lazu (Virgil Nemoianu) – şi multe dintre preocupările formulate în precedentele volume de convorbiri se regăsesc în conversaţiile berlineze.

Virgil Nemoianu este consecvent cu sine, dezvoltând pe parcursul întregului dialog cu Sorin Antohi ideea sa mai veche, exprimată după 1990 şi în revistele culturale din ţară, aceea că există un umanism românesc, care poate fi plasat ideologic la centru, departe de stângismul de tip comunist şi de naţionalismul fascistoid: Mihai Şora, reprezentanţii Cercului Literar de la Sibiu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Dinu Pillat, Adrian Marino, Nicolae Steinhardt (p. 26) sunt cu toţii componenţii acestui curent umanist, ai unei generaţii-cheie care este opozabilă naţionalismului virulent şi indigenismului pernicios. De fapt, Virgil Nemoianu propune o altă ierarhie, se plasează oarecum – parafrazându-l pe Maiorescu – în contra direcţiei (dominante) de validare critică postdecembristă, dorind schimbarea canonului actual. Din această perspectivă, Mircea Florian i se pare „cel mai bun filosof român“ (p. 108), în timp ce Nae Ionescu a fost supraevaluat, neajungând nici la nivelul unui P. P. Negulescu, un filosof diminuat şi ocultat de mainstream-ul din perioada postcomunistă (p. 107-108).

Virgil Nemoianu nu ascunde faptul că a fost legat afectiv de Cercul de la Sibiu/ Cluj (p. 19-20) şi poate fi subiectiv. Paradoxal, deşi istoria şi filosofia erau probabil ştiinţele cele mai ideologizate, tânărul Nemoianu credea la finele anilor 1950 că tocmai aceste discipline, nu literatura, mai au o şansă de revitalizare. Or, datorită cerchiştilor şi spiritului lor ludic, chiar într-o epocă plină de drame, ajunge să reconsidere rolul literaturii (p. 22). Virgil Nemoianu gravitează la sfârşitul deceniului şase în jurul unor I. Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca, I. D. Sîrbu, Ovidiu Cotruş, Nicolae Balotă, Cornel Regman, un anturaj select care i-a permis refugiul într-un univers alternativ, precum şi supravieţuirea senină în vremea „obsedantului deceniu“. Mai târziu îi va descoperi pe Ion Caraion şi Alexandru Paleologu, iar pledoariile sale sunt şi o invitaţie la separarea autorului de „dosarul“ său, a operei de accidentele de biografie, relevate mai ales prin deschiderea recentă a arhivelor cnsas.

Tentativa lui Virgil Nemoianu de a identifica în ultimele trei secole de istorie o tradiţie culturală dezirabilă (Şcoala Ardeleană – junimismul – Cercul Literar de la Sibiu), contrapusă generaţiei ’27 şi moştenirii sale culturale, se îmbină cu o retorică biciuitoare, exagerată, vizându-i pe noii demnitari – „ştabii culturali“ (p. 102) – ce ar domina discreţionar viaţa intelectuală chiar şi după 1989. Afirmaţiile şi judecăţile sale fără menajamente se referă şi la momente sacre şi fondatoare pentru istoriografia română şi memoria colectivă autohtonă. Calmul şi luciditatea îl determină să formuleze interpretări pe care puţini istorici români au avut curajul să le schiţeze, deşi poate le-au intuit. Unirea de la 1918 a avut şi o parte negativă, susţine Nemoianu, zugrăvind în sprijinul ipotezei sale următorul tablou social-politic: cristalizarea modernizării în Vechiul Regat la începutul secolului xx, cu dezvoltarea unei burghezii după model occidental, a fost strict contemporană cu prezenţa în Transilvania şi Banat a unei pături capitaliste româneşti, cu băncile ei, a unei ţărănimi independente, iar mulţi dintre aceşti actori sociali trăiau cu un sentiment al legalităţii, îmbinat cu o toleranţă între ramurile ortodoxă şi greco-catolică ale românităţii ardelene; or, unificarea de la 1918, pe lângă împlinirea unui ideal naţional cât se poate de legitim, „a zguduit un pic prea tare lucrurile care în cele două jumătăţi [din noua ţară întregită, n.n.] erau de fapt binişor aşezate şi mergeau pe o matcă bună şi sănătoasă“, fiind atât o cauză a reacţiei populiste, etnocentrice, din anii 1930, care a culminat cu creşterea mişcării legionare (p. 34), cât şi o sursă pentru alte dezechilibre, şocuri culturale şi rupturi.

Pledoaria lui Virgil Nemoianu se îndreaptă şi către înţelegerea culturii şi a spiritualităţii româneşti dintr-un unghi de vedere plin de civilitate, tolerant, dar fără a renunţa la temeliile identitare. Abordând tematica raporturilor dintre religie şi politică şi provocat de interlocutorul său, cunoscutul comparatist optează hotărât – împotriva tendinţelor majoritare şi inerţiale autohtone – pentru separarea bisericii de stat: „sunt absolut convins de enormele avantaje ale despărţirii statului de Biserică. Şi anume pentru Biserică, nu pentru stat. Câtă vreme Biserica e o parte din stat, se presupune că o putem folosi când e nevoie, n-o folosim când nu e nevoie. [...] Biserica obţine – sau Bisericile obţin – o libertate colosală, câştigă prestigiu şi demnitate imediat ce se separă de stat“ (p. 65). Virgil Nemoianu este poate modelul de creştin (ortodox) care ar fi fost dezirabil pentru o Românie postcomunistă atât de agitată de tensiunile interconfesionale. Probabil profesorul de la Universitatea Catolică din Washington dc a suferit văzând linşajul mediatic căruia i-a căzut victimă în anul 2008 mitropolitul Nicolae al Banatului – Nicolae Corneanu fiindu-i rudă îndepărtată (p. 85), dar mai ales rudă spirituală – pentru împărtăşirea dintr-un potir greco-catolic. (Dreptul canonic ortodox – sursă ultimă ce trebuia să asigure pedepsirea prelatului – a fost invocat şi de mulţi nevrednici, ortodocşi doar cu numele, în mod ipocrit şi gregar, de parcă Iisus Hristos a lăsat ca moştenire spirituală centrală idealul unei biserici divizate pe vecie.)

Bine stimulat de problematicile oportun abordate de Sorin Antohi – Putea fi relansată tradiţia naţională fără naţional-comunism? Cum să se construiască eficient şi cum să se indigenizeze, fără a o trăda, civilizaţia urbană europeană? –, Virgil Nemoianu formulează la rândul său o întrebare incitantă, pentru care încearcă să schiţeze un răspuns adecvat – este posibil sau nu un orizont ideologic creştin-democrat pornind de la temelia ortodoxă? (p. 94). Sorin Antohi îşi completează partenerul de dialog, sesizând unele premise, chiar dacă firave, pentru cristalizarea unei astfel de orientări cultural-politice: „totuşi, există în sfera publică românească nostalgia unei viziuni teologico-politice apropiate de creştin-democraţie sau compatibile cu ea: oameni ca Teodor Baconsky, Augustin Ioan, Cristian Bădiliţă, Theodor Paleologu şi alţii“ (p. 96-97). În discuţia din 2005, Virgil Nemoianu se arată mai degrabă pesimist. Dar poate că amestecul de luciditate şi optimism („eu am mare încredere în România şi în straturile de inteligenţă care încă nu s-au realizat“, p. 73) a condus ulterior către o importantă decizie cu valenţe cultural-ideologice: la finele lui 2008, Virgil Nemoianu a acceptat să facă parte din prestigiosul consiliu academic al Institutului de Studii Populare, anexa teoretico-ideologică a pdl grupând mai mulţi intelectuali ataşaţi atât de acţiunile politice ale preşedintelui (inclusiv Teodor Baconsky), cât şi de speranţa că Partidul Popular European, unde creştin-democraţia reprezintă un curent important, ar putea fi entitatea politică ideală pentru reunirea energiilor şi resurselor din lumea academică şi culturală identificabile la centru-dreapta.

România noastră: Conversaţii berlineze este un dialog care reprezintă şi o sfidare a multor tabuuri, o carte conţinând atât afirmaţii premonitorii (inclusiv despre criza economică occidentală, p. 155-158), cât şi reuşite schiţe de portret pentru câţiva cărturari din a doua jumătate a secolului trecut (spre exemplu, Vlad Georgescu, p. 43-44; Nichita Stănescu, p. 25-26). Timpul va arăta dacă propunerile profesorului româno-american privind definirea umanismului românesc şi schimbarea canonului vor fi îmbrăţişate sau nu de o masă critică a lumii intelectuale autohtone.

 

Cristian Vasile

Despre centrismul umanist

» anul XX, 2009, nr. 9 (232)