Memorie şi adevăr

  

Iulian Boldea

 

Scrisori către fiul meu (Ed. Humanitas, 2008) de Gabriel Liiceanu nu e o carte uşor de comentat. În primul rând, exegetul trebuie să-şi asume efortul de a se sustrage seducţiei stilului şi ideaţiei autorului. Condiţia primordială a comentariului optim e, cum se ştie, asumarea unei poziţii exterior-obiective faţă de text; ei bine, o astfel de detaşare e greu de realizat în faţa acestor scrisori din care răzbat revelaţii ale memoriei, jubilaţii ale intelectului şi precarităţi ale clipei, tristeţi şi convulsii ale trupului. Boala e un topos recurent aici; radiografia spasmelor cărnii e asumată cu minuţie şi fineţe analitică, în enunţuri riguroase şi analitice, nu lipsite însă de vibraţie emotivă:

 

Derapajele necontrolate ale inimii s-au înmulţit [...]. Devenisem nesigur, atent, speriat, la pândă. Mă simţeam vexat în animalitatea mea. Obiceiul de a trăi totul în exces, de a trage de mine pentru a-mi întâlni marja de inepuizabil şi de a-mi pipăi, la răstimpuri, rezerva de nemurire a fiinţei mele începuse să se clatine serios. Am înţeles deodată că primele semne de bătrâneţe apar când începi să fii atent la tine, când calitatea de unealtă a trupului tău şi fidelitatea cu care el te slujeşte sunt puse la îndoială. Or, asta se întâmplă când instrumentul cu care îţi faci treaba începe să se vadă. Când, sastisit de slujirea lui obedientă, se dereglează şi, abandonând liniştea funcţionării lui de până atunci, îţi sare deodată în ochi. În loc să te concentrezi la obiectul trebii, începi să te concentrezi la obiectul cu care-ţi faci treaba. Şi în felul ăsta te opreşti din treabă.

 

De altfel, arhitectura trupului, meandrele şi abisurile lui sunt surprinse cu acuitate, în pagini descriptive ce redau vibraţia reţinută a geografiei insondabile a cărnii, cu aparenţele sale armonioase şi cu hăurile insondabile abia bănuite, într-un tulbu­rător exerciţiu de autorevelare:

 

Răsucit pe marginea patului, întâlnindu-mi imaginea, am simţit dintr-odată nevoia să mă privesc, gol, în ovalul oglinzii. Oare ce demon, dragul meu, trezit din somn odată cu mine şi instalat pesemne într-o anumită parte a trupului (al cărui rost nu-l înţelesesem niciodată, dacă în genere îmi pusesem vreodată problema rostului ei), m-a îndemnat în dimineaţa aceea să-mi desfac bluza mototolită de somn şi să o las să cadă de pe umeri, să-mi scot apoi pantalonul pijamalei îndepărtându-l cu vârful piciorului şi nedesprinzându-mi, în tot răstimpul acesta, privirea din oglindă? Ţin minte că mă uitam la mine cu respiraţia tăiată, uimit de albeaţa propriului meu trup, de felul în care braţele se topeau în rotunjimea umerilor – cu degetele mâinii drepte am urmărit conturul lor –, apoi mi-am prins între palme pectoralii şi am fost uimit să le simt vigoarea, am coborât peste clapele coastelor şi am poposit pe şolduri, descoperind, după ce am pipăit-o cu arătătorul, pielea care devenea străvezie la locul de întâlnire al trunchiului cu coapsele.

 

Retorica memoriei afective, la care face apel autorul, este pusă în scenă prin modulările unei voci auctoriale care preia, rând pe rând, registre stilistice diverse, strategii şi nuanţe ale rostirii ce caută să circumscrie, să actualizeze trăiri evanescente, gesturi revolute, scene şi oameni de altădată. Dincolo de ecourile autobiografice pe care Scrisorile le amorsează (scenele americane, episoade ale şederii la Heidelberg, amintirile din casa copilăriei, din adolescenţă, dar şi relieful în aparenţă anodin al gesturilor cotidiene), există aici un flux, uneori subteran, alteori cât se poate de explicit, de ideaţie filosofică, de reflecţie asupra condiţiei umanului, asupra rolului şi rostului lucidităţii, asupra unor concepte precum timpul, moartea, istoria, destinul etc. Revelatoare sunt, de pildă, consideraţiile despre luciditate, ca postură esenţială a fiinţei ce refuză să abdice de la condiţia sa cunoscătoare, de la rostul său primordial, de asumare fără rest a beneficiilor raţiunii:

 

Pesemne că din cauza asta nu am reuşit niciodată să mă îmbăt: din teama că eul meu ar deveni transparent şi că, pierzându-şi contururile şi consistenţa, nu ar mai putea întoarce lumii replica umbrei mele. Acea umbră pe care spiritul meu şi numai al meu o aruncă peste lucruri ca pe o garanţie a existenţei mele. Cum să renunţ la acea supremă complicitate a mea cu mine care este propria-mi conştiinţă şi care, în fond, îmi garantează continuitatea de fiinţă? Orice tentativă care are ca rezultat aneantizarea conştiinţei sau manipularea ei am resimţit-o ca pe o vexaţiune. Hipnoza, beţia, drogul, ba chiar şi anestezia din preajma unei operaţii îmi repugnă sau mă pun în stare de alertă pentru că mă deposedează pe mine de mine. Până şi intrarea în somn mă umileşte de fiecare dată, ca smulgerea nejustificată din braţele propriului meu eu. Toate acestea nu înseamnă, cum ar părea la prima vedere, că sunt îndrăgostit de mine, ci doar că am un anumit orgoliu al lucidităţii.

 

De fapt, expresivitatea şi farmecul Scrisorilor lui Gabriel Liiceanu provin din această mixtură indisociabilă a extazei senzorialităţii şi a tensiunii ideatice. Cele două voci ale discursului autobiografic, de care aminteşte chiar autorul, a „teoriei“ şi a „vieţii“, sunt asemeni vaselor comunicante, funcţionând într-un regim al compensărilor reciproce şi al regularizării. Registrul ideilor e mereu relativizat de punerea în scenă a cotidianităţii, de evocarea unor detalii pitoreşti, de conturul unor gesturi ce recompun o viaţă, un destin, o vârstă. Plăcerile mici ale vieţii, ritualul scrisului sau tabieturile cotidiene sunt transcrise în peniţa fragilă a emotivităţii lucide, în pagini memorabile:

 

Mă pomenesc „încălzindu-mi“ mâinile, sub birou şi mă simt asemenea unui pianist care, înainte de a ataca primele note ale concertului, îşi frământă o clipă mâinile sub pian. Apoi bucuria care însoţeşte, în surdină, începutul concentrării, cuvintele care bâjbâie căutând să-nhaţe ceva imaterial şi atât de greu de desluşit, creşterea treptată a tensiunii, apoi desprinderea finală şi alunecarea lină în tunelul gândului tău. Încet-încet, în cameră se instalează starea de graţie a scrisului, cuvintele încep să coboare dansând, lăsându-ţi impresia că te exprimă, deşi lucrurile despre care ele vorbesc, cu o clipă înainte da a fi fost numite, îţi erau ţie însuţi străine. Dar iată, la capătul acestei mici ore de transă mă aşteaptă – Doamne, ce mare plăcere mică! – cafeaua cu cele două felii de pâine prăjită şi paharul de suc de portocale amestecat cu suc de grep.

 

Nu pot trece cu vederea aserţiunile de tip aforistic prezente în carte, în care gândirea e concentrată în formă lingvistică minimală. Expresivitatea, supleţea acestor enunţuri rezultă din echilibrul între constrângerea formală şi amplitudinea ideatică. Câteva exemple, doar, ilustrative: „Mai ştiu că dacă paradisul are o formă plauzibilă, ea este indisociabilă de infernul celuilalt sex“; „A trăi înseamnă a fi neliber prin iubire“;  „Să faci binele poate fi şi dintr-o raţiune pragmatică“ sau „Timiditatea este de fapt un fel de a invita, trăgându-l pe celălalt către propria ta reticenţă şi, astfel, un fel de a-i oferi însăşi intimitatea ta“. În finalul cărţii ni se dezvăluie şi scopul ei, pentru că toate aceste sedimentări ale memoriei, făcute posibile prin intermediul ficţiunii epistolare, au un rost cvasitestamentar, mărturisit de autor, la capătul unor consideraţii superbe despre menirea binelui în articularea metabolismului afectiv al fiinţei umane:

 

Acum, pentru că o să ne despărţim pentru mai multă vreme, aş vrea să-ţi las ceva. Dar nu o suită de sfaturi. Ce-aş vrea să-ţi las sunt câteva dintre lucrurile care, de-a lungul existenţei mele, n-au atârnat, uneori, mai mult decât o boare. Nu au de-a face, „aceste adieri doar“, nici cu binele, nici cu răul, ci doar cu detaliile în care vieţii, cu splendoarea ei intrinsecă, îi place să-şi piardă urma. Ele seamănă cu mărunţişurile pe care fetele le ţin de obicei într-o cutie frumos încrustată, fetişuri ale vieţii lor de care nu se despart până la moarte.

 

Funcţionând pe „principiul iederei“, al circumscrierii unui mozaic de trăiri, gesturi şi revelaţii ale sinelui, Scrisori către fiul meu e un document spiritual şi autobiografic de excepţie. 

 

Iulian Boldea

Memorie şi adevăr

» anul XX, 2009, nr. 9 (232)