Simfonismul la  Paul Constantinescu

 

Dan Dediu

 

Personalitate proteică a culturii româneşti, Paul Constantinescu a lăsat în urma sa ancore spirituale de diverse forme şi consistenţe: pe de o parte, muzica pe care a compus-o, pe de alta, parfumul personalităţii sale puternice, emanaţie a conjuncţiei dintre spiritul de geometrie şi cel de fineţe. Talentat în mai toate domeniile, de la oratorie la desen, de la calambururi originale şi vorbe de duh la gândirea sistemică, Paul Constantinescu a fost, în fibra adâncă a fiinţei sale, un simfonist. Termenul de simfonist, deşi are un sens muzical specific, se arată a fi în acest context mai cuprinzător, în el putându-se îngloba toate aceste multiple valenţe ale talentului său. Căci numai înţelegând această complexitate de direcţii ale dotării sale naturale, putem reveni la muzică şi construi un portret componistic adecvat.

Originile termenului simfonia se găsesc în Antichitatea greacă, unde cuvântul simfonia desemnează sunetele cântate împreună. Aşadar, putem spune că simfonistul este cel care ştie să-şi pună împreună, să-şi sincronizeze şi să-şi coordoneze în simultaneitate toate dexterităţile cu care l-a înzestrat natura. În acest sens, Paul Constantinescu este personalitatea simfonică prin excelenţă, căci el a ştiut permanent să-şi armonizeze multiplele talente şi să le canalizeze spre domeniul predilect al preocupărilor sale: muzica. Astfel, muzica pe care a plămădit-o reflectă acest simfonism interior de care a dat dovadă şi îl actualizează de fiecare dată când răsună, indiferent de genul abordat. Simfonice, în acest sens, ne apar nu numai creaţiile pur orchestrale (la care se referă termenul de simfonic), ci şi cele vocale (cântece şi coruri), vocal-orchestrale, concertele, miniaturile instrumentale. Există o calitate aparte a scriiturii şi a inspiraţiei în această muzică: această calitate se poate defini ca un suflu sonor generos, asemenea unei priviri olimpiene ce conduce traiectul, direcţia muzicii cu demnitate şi o susţine impenitent.

Pe lângă această generozitate a susţinerii energiei muzicale, detectabilă, precum am constatat, pe întreg traseul genurilor abordate, detectăm în muzica orchestrală a lui Paul Constantinescu câteva caracteristici aparte. Le vom înfăţişa pe scurt în cele ce urmează.

Mai întâi, preeminenţa factorului melodic asupra tuturor celorlalţi factori. Melodia, adusă sub forme diferite, în funcţie de perioadele creatoare şi necesităţile formei muzicale, utilizează motive melodice foarte pregnante, memorabile datorită simplităţii lor. Este o simplitate asumată, o nestemată conştientă a stilului compozitorului, care foloseşte cu mare măiestrie această armă temută a artizanilor de sunete: naivitatea. Forţa naivităţii nu trebuie subestimată în muzică, pare că ne spune Paul Constantinescu. Ea este o necesitate a directeţii exprimării şi o condiţie a receptării spontane, nemijlocite a arhitecturilor sonore. Bunăoară, atât în Simfonia în re, cât şi în Simfonietta ori în Simfonia ploieşteană, opusuri scrise în perioade foarte diferite, temele tuturor părţilor prezintă o coeziune motivică deosebită, dată de chimia melodică tipică pe care compozitorul o stăpâneşte magistral. Bazată pe intonaţii specifice ale folclorului românesc, pe o tehnică de dezvoltare a discursului sonor ce se originează în neoclasicism (fiindu-i străină visarea neoimpresionistă care constituia opţiunea  estetică alternativă în muzica românească de atunci) şi pe o capacitate de a transmite o gândire melodică organizată, centrată în jurul unei voinţe formative de largă respiraţie – această chimie sonoră la nivel melodic posedă o magie aparte, în care vocea compozitorului grăieşte cu apăsată convingere artistică. La aceasta se adaugă şi virtutea recognoscibilităţii imediate, tocmai datorită acestei trăsături stilistice pregnante. Cu alte cuvinte, recunoaştem imediat opusurile lui Paul Constantinescu dintr-un noian de lucrări muzicale, tocmai identificând inspiraţia frustă şi modul de a o utiliza pe parcursul lucrării.

O altă caracteristică fundamentală a simfonismului lui Paul Constantinescu este atitudinea carteziană, reflectată într-un stil realist, clar. Chiar când este visător, de pildă în părţile lente ale simfoniilor, în Balada haiducească sau în Variaţiunile pe o temă bizantină (ambele scrise pentru violoncel şi orchestră), acest lucru se realizează prin tuşe ferme, parcă evitând cu tot dinadinsul contururile vagi, imprecizia. În acest sens, se poate susţine că muzica simfonică a lui Paul Constantinescu posedă o logică muzicală raţională, inteligibilă imediat şi redevabilă perceptiv. Nu există ascunzişuri, planuri secunde ceţoase, ambiguităţi armonice ori sunete de prisos. Totul este curat, sclipind de logică şi ordine, ceea ce conduce la concluzia că este o muzică profund etică. Niciodată nu trişează, nu „pierde timpul“, nu merge în gol, pentru a irosi minutele. Tot timpul este acolo unde este prezent şi ascultătorul, întâmpinându-l cu idei, emoţii, propuneri.

Ajungem astfel la a treia caracteristică: este profund românească, legată de spiritul acestui loc, precum şi de virtuţile şi slăbiciunile lui. Dacă ascultăm muzica simfonică a lui Paul Constantinescu, putem remarca următoarele: este un neoclasic, slujind cu credinţă forma bine articulată şi echilibrată, dar nici urmă de Stravinski sau Hindemith la el: este un neoromantic în multe pagini orchestrale, în care tonalul se îmbină cu modalul într-o fuziune organică, dar nici urmă de Ralph Vaughan Williams ori William Walton, neoromanticii englezi contemporani cu Paul Constantinescu. Dar mai cu seamă putem localiza muzica sa ca fiind est-europeană prin definiţie, românească pursânge. Dacă la Enescu putem vorbi despre o sinteză între tradiţiile germană şi franceză, cu o coloratură românească exotică şi explicit formulată prin titlu, iar la Mihail Jora vorbim de versatilitate stilistică şi de o stilizare a folclorului românesc, la Paul Constantinescu observăm cum muzica sa respiră prin toţi porii tradiţia folclorului orăşenesc (al mahalalei) şi pe cea a muzicii bizantine. Este un fapt mirabil cum compozitorul reuşeşte să „împace“ cele două tradiţii atât de diferite: demnitatea şi austeritatea muzicii de cult bizantine cu derizoriul şi romanţiozitatea de un gust îndoielnic ale folclorului de mahala. Recontextualizarea acestuia şi împachetarea lui simfonică îi ridică automat cifra octanică muzicală, stilizându-l. Totuşi, rămâne prezentă o componentă importantă a acestei tradiţii muzicale antonpanneşti: pregnanţa melodică de care vorbeam mai înainte. Această coloratură îi conferă un iz aparte, un parfum care aparţine acestui tărâm şi-l defineşte. Astfel, deşi neoclasică şi neoromantică deopotrivă, muzica lui Paul Constantinescu posedă ceva din spiritul unui compozitor de şcoală naţională, dublat de cel al unui explorator. Janacek şi Haciaturian par a fi cele mai potrivite comparaţii cu Paul Constantinescu, în opinia mea. Ca şi la aceştia doi, spiritul pământului care i-a zămislit se face cunoscut în fiece opus, indiferent de gen. Şi tot ca la aceştia doi, acest spirit este transfigurat, transformat şi îndreptat spre universalitate.

Deschizător de drumuri în cercetarea şi preluarea în genul simfonic a filonului muzicii bizantine, precum şi a folclorului orăşenesc, Paul Constantinescu reprezintă în actualitate unul din reperele monumentale pe care le posedă muzica românească. Acest reper ar trebui integrat mai profund în viaţa de concert, cu atât mai mult cu cât, suntem siguri, şi-ar găsi cu uşurinţă un public meloman care să îl aprecieze superlativ. Căci nu trebuie să uităm: perspectivele auditive şi valorice se schimbă cam din douăzeci în douăzeci de ani. Iată, au trecut mai bine de 40 de ani de la moartea lui Paul Constantinescu şi multe dintre piesele sale stau în picioare şi astăzi. Este şi cazul opusurilor simfonice, care, datorită impactului oratoriilor şi operelor compozitorului, au fost neglijate multă vreme de către dirijori. Este momentul ca aceste piese, nestemate muzicale, să intre în circuitul valorilor sonore. Poate prin programări mai numeroase. Poate prin interpretări încrustate pe cd-uri şi dvd-uri. Poate prin explicarea lor şi cercetarea lor muzicologică aprofundată, revelatoare pentru timpul pe care-l trăim. Sau, poate, prin toate aceste metode la un loc.

 

Dan Dediu

Simfonismul la Paul Constantinescu

» anul XX, 2009, nr. 9 (232)