Paul Constantinescu – cavalcada confruntărilor

  Octavian Lazăr Cosma În peisajul muzicii româneşti, Paul Constantinescu, al cărui centenar îl marcăm în acest cadru, apare ca un compozitor de marcă, ce etalează un impresionant palmares artistic, ilustrat de partituri semeţe, scrise în cele mai diverse genuri, fiind astăzi autorul poziţionat în imediata vecinătate a lui George Enescu, opusurile sale fiind programate şi aplaudate de către publicul iubitor de frumos din întreaga lume.„… Fabulist şi poet de tâlc românesc, ca un Anton Pann modern....“¹ este inspirata caracterizare semnată de Virgil Gheorghiu, surprinzând date fundamentele ale profilului muzicianului posesor al unui stil inconfundabil, efect al sintezei dintre melosul folcloric, mai ales cu iz citadin, şi etosurile de provenienţă arhaică bisericească, într-o ingenioasă dispunere, cu influenţă romantică. Paul Constantinescu deţine priorităţi în făurirea recitalului satiric şi patetic, a cantilenei modal-cromatice, a ritmurilor şi metricii complexe asimetrice, a simfonismului de esenţă bizantină, a paginilor de virtuozitate concertante cu iz românesc. De altfel, crezul său estetic poate fi înţeles după următoarea mărturisire: „Nu numai că am utilizat melodii româneşti, dar, cel puţin am vrut ca să fac ceva românesc de la început până la sfârşit în ritm, melodie şi armonie, de altfel, căutarea acestui românism este singura mea preocupare în muzică...“²Moştenirea lui Paul Constantinescu demonstrează confirmarea acestui postulat, partiturile exultă printr-un accentuat stil românesc, afirmat într-o perioadă în care se vehicula direcţia universalistă, şcoala naţională română având, în prima parte a veacului trecut, o pleiadă de compozitori extrem de competitivi şi diferenţiaţi prin instrumentarul tehnic vehiculat. Adevărat, Paul Constantinescu nu era singurul, Sabin Drăgoi, Marţian Negrea, dar nu numai, ca şi colegii de generaţie, Theodor Rogalski, Dinu Lipatti, manifestând aderenţă la „estetica naţională“, cum o numise Constantin Brăiloiu. Anterior, George Enescu trasase liniile stilului românesc, pe care Paul Constantinescu le redesenează cu pregnanţă coloristică şi în deplină comuniune cu ceea ce extrăsese din patrimoniul folcloric şi bisericesc.Artist fecund, a făurit titluri de răsunet, în cele mai diferite sfere şi forme, pe parcursul celor treizeci şi patru de ani hărăziţi activităţii componistice, fiecare opus poartă o pecete perfect individualizată, având distincţie, chiar şi în contextul propriei opere. Paul Constantinescu caută mereu sensuri şi tipare inedite, repetarea fiindu-i improprie. A trăit 54 de ani, inclusiv ani de boală, trudind ca un bijutier, dăltuind şi finisând cu migală fiecare portativ. Sunt numeroase piscuri în vatra creaţiei sale, de temerară altitudine. Este compozitorul român jucat pe scena Operei Mari din Viena, cu baletul Nuntă în Carpaţi, montat apoi şi la Odessa; suita din acest balet deţine un record de programări la marile orchestre, opera O noapte furtunoasă s-a prezentat în centre europene, în turneele instituţiei lirice bucureştene, oratoriul Patimile şi Învierea Domnului, tipărit de editura germană Bärenreiter, a intrat în repertoriul formaţiilor de profil din întreaga lume. La fel şi oratoriul Naşterea Domnului. Simfonia în re minor se remarcă prin expresia dramatică. Nu pot fi însă omise capodopere precum poemul Mioriţa, Tocata pentru pian, cântecul Gornistul. Sunt programate şi concerte, îndeosebi cel destinat pianului, ca şi Triplu concert.Sursa de inspiraţie a muzicii sale se află puternic implantată în poetica românească, în realităţile ţării sale. A cântat eroismul ostaşilor, a suferit alături de Basarabia, dar nu a căzut, cu toate insistenţele şi presiunile, în plasa lăudătorilor de după 1944. Orchestrase imnul legionarilor semnat de Ion Mânzatu, ceea ce i-a ajuns pentru întreaga viaţă, nemaiconcepând să intoneze osanale. Ciclul Şapte cântece „Din uliţa noastră“, pe versuri de Cicerone Theodorescu, dedicat Griviţei, comportă o cu totul altă încadrare, având un pronunţat dozaj artistic.Compozitor şi profesor universitar preţuit, care a ştiut ce înseamnă succesul artistic, Paul Constantinescu nu a căutat funcţii, s-a retras la masa de lucru, conştient fiind de satisfacţiile adjudecate prin ideile aşternute pe portative.A fost răsfăţatul premiilor, inclusiv „George Enescu“, a fost distins cu decoraţii, a devenit pentru câteva luni, înaintea morţii, membru corespondent al Academiei Române.Viaţa lui Paul Constantinescu nu a fost lipsită de dramatism, de momente încordate, de grele încercări. Dimpotivă, a luptat cu dăruire, ţintind către o carieră pe care o credea răsplătită artistic. Aşa s-a şi întâmplat. Numai că există şi o altă faţetă a existenţei sale, încărcată de atacuri şi suferinţe cauzate de factori alogeni, concretizată într-o adevărată cavalcadă a acuzaţiilor, ce au condus la confruntări stânjenitoare, ce i-au măcinat nervii, provocându-i trăiri intense, deoarece erau acuzaţii nedrepte, fără să le poată stăpâni şi nici stăvili, dezvăluite public, independent de voinţa sa. Au curs acuzaţiile „discrepante“, după cum le califica însuşi Paul Constantinescu într-o „autobiografie“, unde incrimina „stupiditatea şi ferocitatea“ acestora. Evident, muzicianul s-a văzut lovit cu brutalitate, ceea ce rezultă din întâmpinările semnate, adresate autorităţilor, pentru a contracara calomniile, din care reţinem sintagmele: „împroşcat cu atâta venin“, „trecut pe lista neagră“, „din nou insultat“, „azvârlit din-tr-o extremă într-alta“, „batjocorit în tot felul“, „trăiesc […] cea mai nesuferită situaţie“, „vină iluzorie“, „boicotat de anumite gazete“, „chemat să prezint acte de virginitate politică“, „evreu şi rebel“, în fine, „cortegiu de mizerii“...3Aşadar, i-a fost dat lui Paul Constantinescu, muzician ce avea deschisă o carieră strălucitoare, optimist, senin prin firea sa, incapabil de comportament reprobabil, să fie defăimat, să traverseze, odată cu trecerea anilor, momente dramatice, anoste prin natura lor stupidă, otrăvindu-i fiinţa.Ca atare, care au fost momentele denigrării sale? Le consemnăm fără să le aprofundăm. Atacul prim, mârşav, s-a declanşat odată cu premiera operei O noapte furtunoasă (1935), afirmându-se că autorul ar fi evreu. Apoi, a fost acuzat de adeziune la mişcarea legionară, după care simpatizant. De asemenea, ar fi luat parte activă la rebeliunea legionarilor. Pentru acest motiv, a şi fost concediat. Chiar înrolat, pentru a lupta în linia întâi a frontului de răsărit. Numai în urma unor înalte intervenţii a fost lăsat la vatră, dar a compus cântece ostăşeşti şi partituri pe subiecte de actualitate, inclusiv muzică de film cu conţinut propagandistic, care, ulterior, după război, când atmosfera se modifică, în dosarul de „cadre“ au figurat ca momente incriminante.Un conflict dramatic s-a iscat cu ocazia primei audiţii a oratoriului Patimile Domnului (1946), dirijat de George Enescu. Colaboratorul care îi furnizase materialul religios bizantin, Ioan D. Petrescu, s-a trezit frustrat, determinându-l să revendice poziţia de principal autor, susţinut în această campanie de amicul său, Gala Galaction, într-un articol unde Paul Constantinescu nu e pomenit drept autor. Consecinţa apare uşor de bănuit, compozitorul a renegat partitura, aruncând-o pe foc, decis să o recompună fără aportul părintelui, ceea ce a şi realizat.Un alt moment nefericit l-a servit Matei Socor, care este autorul moral al Rezoluţiei conducerii Uniunii Compozitorilor din 1952, unde se înfierau, după modelul sovietic, „influenţele imperialiste“, formalismul, impresionismul şi tendinţele decadente. Paul Constantinescu era elogiat pentru paginile simfonice unde se prelucrau jocuri populare, dar era criticat aspru, culmea, pentru O noapte furtunoasă, compusă cu mult în urmă, uşor revizuită şi montată la Opera din capitală. Rezoluţia din 1952 blamează opera bufă, deoarece nu dispune de  personaje „pozitive“, partitura fiind lipsită de melodie, axată pe recitative, susţinută printr-un acompaniament or­chestral ce abundă în disonanţe. Se poate bănui ce a urmat: opera a fost scoasă din repertoriu, iar autorul s-a văzut din nou hărţuit, defăimat şi chiar neprogramat o vreme de către instituţiile muzicale.Şi opera Pană Lesnea Rusalim, prezentată la Cluj în 1956, a căzut în dizgraţie, imputându-i-se excesul de accesibilitate, limbajul muzical eclectic, uşor desuet, absenţa conflictului. Compozitorul investise în partitură trudă enormă, într-o perioadă când sănătatea-i devenea tot mai precară. Se sperase ca prin această operă să se realizeze o cotitură în muzica românească teatrală.În fine, o altă faţetă a vituperaţiei, a cavalcadei confruntării şi denigrării se produce înaintea decesului, atunci când conflictul generaţiilor se acutizează. Paul Constantinscu este calomniat deschis, într-o plenară a Uniunii, spunându-i-se că stilul îi este depăşit, că s-a îndepărtat de tendinţele inovatoare pe care le cultivase în tinereţe şi, culmea, că opera sa este de „aruncat la gunoi“. Desigur, calomniile survenite şi acuzaţiile usturătoare făcute la adresa lui, ca şi a altora, bunăoară Mihail Jora, nu-l puteau lăsa indiferent. Cu toate că era grav bolnav, cu stagii sanatoriale, inclusiv în străinătate, Paul Constantinescu, într-un ultim efort, a dat la iveală Triplul concert, reiterând un stil esenţializat, în care recurge la neomodalismul cromatic, ce etala rezonanţe moderne şi proaspete, demonstrând cât de venale şi injuste puteau fi opiniile defăimătoare.Şi-a ascultat în ultimele clipe ale vieţii, în patul de spital, concertul înregistrat din repetiţii, având astfel mângâierea că ceea ce concepuse nu apărea desuet, dimpotrivă, purta girul valorii autentice.Făcând parte dintr-o constelaţie sclipitoare, Paul Constantinescu este astăzi un nume venerat, datorită moştenirii artistice lăsate, prin care patrimoniul naţional deţine inestimabile valori înzestrate cu caratele perenităţii.  Note1. Virgil Gheorghiu, Însemnări muzicale, in Floarea de foc, IV, nr. 1040, 1 mai 1937.2. Compozitorul Paul Constantinescu despre cariera sa până la „Noaptea furtunoasă“, in Rampa, nr. 5326, 14 oct. 1935, p. 4.3. Extrase din documentele Fondului Paul Constantinescu, păstrate în Biblioteca Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, reproduse parţial de Sanda Hîrlav-Maistorovici, in Despre poezia muzicii, Ploieşti, 2004. 

Octavian Lazăr Cosma

Paul Constantinescu – cavalcada confruntărilor

» anul XX, 2009, nr. 9 (232)