Fantasme cruciate

 

Ovidiu Pecican

 

În cercetările de până astăzi referitoare la Garda de Fier s-a subliniat mereu caracterul particular al acestei mişcări politice în raport cu fascismul şi nazismul, faţă de care a afirmat mari afinităţi. Unii dintre istorici au atribuit această originalitate surselor teologice ortodoxe ale mişcării, în timp ce alţii au văzut în aceeaşi dimensiune mai degrabă o erezie. În cele ce urmează nu îmi propun decât să arăt în ce măsură o asemenea impresie s-ar putea dovedi eronată, căci trăsăturile doctrinare care au încurajat asemenea estimări se regăsesc şi în spaţiul catolic medieval. Textul prin excelenţă pe care îmi întemeiez această observaţie este scris de Sfântul Bernard de Clairvaux, prin anii 1130-1136, în sprijinul noului ordin monahal-cavaleresc al templierilor. Intitulat De laude novae militiae, acest text faimos a alcătuit prima regulă a ordinului nou-înfiinţat şi, printre atâtea lucruri interesante, el cuprinde şi următoarea evocare a profilului etic şi spiritual al membrilor noii miliţii:

 

Templierii trăiesc fără să fie stăpâni pe nimic, nici măcar pe voinţa lor. Ei se îmbracă simplu şi-s mereu prăfuiţi, au chipurile arse de soare, privirea semeaţă şi severă: înainte de luptă, se înarmează cu credinţă pe dinăuntru şi cu fier pe dinafară; armele le sunt singurele podoabe; cu mult curaj se folosesc de ele în cele mai mari primejdii, fără a se teme nici de mulţimea, nici de puterea barbarilor; toată încrederea le este în Dumnezeul oştilor; şi, luptând pentru Cauza Lui, ei caută o victorie neîndoielnică sau o moarte sfântă şi vitejească. Cât de fericită este această viaţă în care pot să aştepte moartea fără teamă, s-o dorească bucuroşi şi s-o primească împăcaţi!1

Este suficient să se înlocuiască termenul „templierii“ cu „legionarii“ pentru a avea o descriere acurată – deşi întrucâtva mitizată – a gardistului tipic, aşa cum apare el în proiecţiile idealizate ale suporterilor şi admiratorilor săi.

Elementele esenţiale ce se pot distinge în acest profil sunt: regula dispreţului faţă de bogăţii, supunerea totală, simplitatea vestimentară, rezistenţa fizică, mândria şi lipsa de spirit concesiv, credinţa creştină profundă, armamentul eficient, bravura necondiţionată, devotamentul faţă de cauza militară, ţintirea victoriei şi moartea eroică, primită cu bucurie. Toate acestea se regăsesc în demersul şi în discursul legionar, producând, pe lângă comportamente tipice, şi o retorică specifică.

Este greu – dacă nu imposibil – să se regăsească un text la fel de elocvent şi de sintetic în peisajul gândirii ortodoxe care să înmănuncheze toate motivele regăsite aici şi în gândirea legionară. Probabil că un text de acest fel nici nu există prin scrierile sfinţilor părinţi ori ale teologilor din epocile mai apropiate de noi. Oricum, scrierile lui Corneliu Zelea-Codreanu, ale lui Ioan Moţa şi ale publiciştilor care au militat alături de ei pentru revoluţia legionară2 nu mărturisesc izvoare ortodoxe care să evidenţieze aceleaşi caracteristici ca şi textul scris de Bernard de Clairvaux cu opt secole înainte.

Nu este mai puţin adevărat însă că descoperirea aceasta rămâne surprinzătoare, întrucât trimiterile referitoare la sursele intelectuale ale legionarismului nu includ, în mod evident, nicio inspiraţie de factură catolică. Împărtăşind cu nazismul predilecţia pentru medievalitate ca reper fundamental – acolo resursa prin excelenţă fiind, cum se ştie, universul nordic, de la sagur la Nibelungenlied –, legionarii preferau să se revendice, prin demersurile lui Nae Ionescu şi ale lui Nichifor Crainic, mai degrabă dinspre Bizanţul ortodox. Cultul morţii, afirmat fără dubiu de Garda de Fier3, a fost pus pe seama resuscitării atitudinii – păgâne şi antice – a dacilor, aşa cum o transmit izvoarele contemporane (Herodot), dar şi aşa cum o prezentau poemele romantice ale lui Mihai Eminescu (Rugăciunea unui dac) şi ale lui George Coşbuc (Decebal către popor). În fapt însă, posibilitatea ca Bernard de Clairvaux să fi fost un autor inspirator în cel mai înalt grad pentru legionarism şi atitudinea sa faţă de viaţă şi moarte, ca şi pentru opţiunea în favoarea unui anume tip de organizare şi de militantism politic, ridică noi chestiuni, extrem de interesante.

Prima întrebare pe care o iscă este dacă avem de a face, în acest punct, cu o asumare a spiritului de cruciadă. Un „da“ pare mai mult decât plauzibil, nu doar pentru că în legătură cu al Doilea Război Mondial, din mănunchiul de fapte ale căruia face parte şi universul legionar, s-a folosit deja expresia de „cruciadă“ (Dwight Eisenhower, Cruciadă în Europa), ci şi fiindcă obsesia antisemită a legionarilor indică dorinţa de a face ordine în propria ogradă. Acelaşi lucru l-a dorit şi Hitler, de altfel, nemulţumit să-şi ştie ţara neepurată de „străini“ în timp ce încerca oricum să instaureze o nouă ordine în Europa.

O altă chestiune este dacă asemenea surse de gândire, cum este cea evidenţiată mai sus, conferă legionarismului un caracter mai mimetic occidental decât i s-a atribuit până acum. Răspunsul pare să fie că da, părând un soi de ironie la adresa sincronismului lovinescian, teoretizat pentru vremuri normale şi pentru spirite raţionale, în condiţii de democraţie. Atunci când Marta Petreu vedea în Schimbarea la faţă a României de Emil Cioran un text lovinescian, faptul era numai aparent paradoxal, contrazicând opţiunea democrată şi raţională a criticului, dar aplicând fervoarea fanatismului şi a iraţionalităţii dezideratului formulat de el.

În fine, o terţă chestiune care merită să fie formulată este cea referitoare la filiera prin care puteau lua contact cu textul lui Bernard de Clairvaux legionarii. De la un moment dat încolo, în rândurile lor au intrat şi intelectuali de mare calibru, mai tineri sau mai maturi. Mircea Eliade poseda atât pasiunea pentru Evul Mediu, cât şi orizontul cultural necesar pentru o asemenea lectură. Emil Cioran se lăuda – probabil cu temei – că citise marea filosofie încă din vremea aceea. Includeau însă lecturile lui şi cunoaşterea textului semnat de Sfântul Bernard? Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu puteau şi ei să se numere printre cei care să observe potrivirea dintre ideile inspiratorului cruciadei occidentale în Ţara Sfântă şi elemente din doctrina legionară. Şi de ce nu am presupune că Nae Ionescu însuşi putea descoperi utilitatea unui text medieval occidental pentru cauza şi misiunea Gărzii de Fier? Câţi mai erau ca aceştia şi care anume dintre ei putea pune la îndemâna Căpitanului un asemenea text? Desigur, în absenţa unor repere mai precise – aduse de frecventarea publicisticii epocii –, rămâi redus la ipoteze. Dar poate că faptul de a atribui cu precizie paternitatea unor transferuri ideatice dintr-un patrimoniu într-altul, într-un joc al influenţelor efectuat după regulile de aur ale comparatismului clasic, este mai puţin important decât să deschizi o pistă investigativă înţeleasă mai puţin precis şi punctual, dar aptă să răstoarne obişnuinţele de lectură deja instalate.

De altfel, complexitatea surselor occidentale ale acestui tip de gândire nu se rezumă la un singur autor. Iată un citat revelator pentru un tip de ideaţie şi un comportament care, peste secole, în plină perioadă interbelică, a făcut ravagii din nou:

 

După cum nota un contemporan, cruciaţii „au exterminat în numeroase masacre evreii din aproape întreaga Galie, cu excepţia celor care au acceptat convertirea“, socotind „nedrept să permită duşmanilor lui Hristos să rămână în viaţă în propria lor ţară, de vreme ce luaseră armele pentru a-i alunga pe necredincioşii din exterior“. Abatele de Cluny a întrebat de ce trebuie creştinii să călătorească până „la sfârşitul lumii ca să îi înfrângă pe sarazini, în timp ce îngăduim printre noi pe alţi necredincioşi de o mie de ori mai vinovaţi faţă de Hristos decât musulmanii?“ Pasiunea religioasă, lăcomia şi vulnerabilitatea evreilor au condus la apariţia unor mulţimi violente care au ucis mii de oameni proclamând convertire sau moarte. A părut doar că averea blasfemiatorilor ar trebui să revină celor care îl slujeau pe Dumnezeu4.

 

A vorbi despre Cluny, Clairvaux în secolul al xii-lea şi… ideologia legionară înseamnă să se evidenţieze, pe de o parte, rădăcinile catolice şi medievale ale unui fenomen politic contemporan, iar pe de altă parte să se releve o unitate submersă a extremei drepte europene, dincolo de diferenţele de faţadă. Nu în ultimul rând, se evidenţiază astfel şi posibilitatea de a urmări rădăcinile foarte îndepărtate în timp şi spaţiu ale unui fenomen care, oricât ar părea de neconvenabil, rămâne unul aparţinând Europei; dar numai acelei Europe, intolerante şi crude, pe care construcţia democrată a modernităţii, întemeiată pe lozincile Revoluţiei Franceze (liberté, egalité, fraternité!) o refuză programatic, făcând totul pentru ca ea să nu se repete.

  

Note

1. Liber ad milites Templi de laude novae militiae (scrisă între 1128 şi 1131) se poate traduce aproximativ astfel: „Carte către cavalerii Templului spre lauda cavaleriei de tip nou“. Textul latin la http://www.binetti.ru/bernardus/15.shtml Traducerea în franceză la http://fr.wikisource.org/wiki/De_Laude_novae_militiae sau http://www.inlibroveritas.net/ lire/oeuvre19396.html.

2. Victor P. Gârcineanu, Din lumea legionară:  „Mişcarea Legionară nu este o mişcare politică. Ci o revoluţie spirituală...“ (http://209. 85.135.104/search?q=cache:dIrNhAuWxuoJ:www.fgmanu.net/articole/garcineanu1.htm+legionarism&hl=ro&ct=clnk&cd=4&gl=ro&lr=lang_en|lang_fr|lang_it|lang_ro).

3. C. Zelea-Codreanu: „Cine renunţă la mormânt, renunţă la Înviere. Pentru că, condiţia Învierii stă în acceptarea prealabilă, neşovăitoare, senină a durerilor şi apăsării mormântului“ (apud ibid.).

4. John Weiss, Ideology of death: „As a contemporary noted, the Crusaders «exterminated by many massacres the Jews of almost all Gaul, with the exception of those who accepted conversion», deeming it «unjust to permit the enemies of Christ to remain alive in their own country, when they had taken up arms to drive out the infidels abroad.» The abbot of Cluny asked why Christians should travel to «the ends of the world to fight the Saracens, when we permit among us other infidels a thousand times more guilty toward Christ than the Mohammedans?» Religious passion, greed, and the vulnerability of Jews led to the rise of violent mobs who murdered thousands to the cry of conversion or death. It seemed just that the wealth of blasphemers should fall to those who did the work of the Lord“ (http://www.flholocaustmuseum.org/history_wing/antisemitism/crusades.cfm+crusade+and+antisemitism&hl=ro&ct=clnk&cd=1&gl=ro&lr=lang_en|lang_fr|lang_it|lang_ro).

 

Ovidiu Pecican

Fantasme cruciate

» anul XX, 2009, nr. 9 (232)