O poveste de dragoste

 

Marta Petreu

 

Născut în România şi exilat în Franţa, unde a făcut o importanta carieră de scriitor şi de jurnalist cultural, Edgar Reichmann este unul dintre cazurile de scriitori bilingvi pe care i-a produs secolul al douăzecilea românesc, cu istoria lui traumatizantă. Plăcerea lui de a-şi publica proza şi comentariile critice în România este evidentă, aşa că în anii tranziţiei i-au apărut în patrie cîteva volume, precum Întîlnire la Kronstadt (roman, în două ediţii, cu traduceri diferite), O fereastră către lume (publicistică), ce dovedesc atît spiritul său informat şi mobil, cît şi vocaţia sa literară.

Ultimul roman apărut al lui Edgar Reichmann se numeşte Rachel şi este o poveste zbuciumată, dacă nu chiar otrăvită, de dragoste. O istorie de dragoste între Rachel şi Mathieu. Cei doi sînt verişori, sînt născuţi în aceeaşi zi a anului 1928 (să observăm că autorul atribuie acestor personaje o dată de naştere apropiată de a sa, el însuşi fiind născut în 1929), iar ascendenţa lor se află în Braşov, taţii lor fiind fraţi gemeni – atîta doar că unul dintre gemeni a rămas pe loc, altul s-a expatriat şi s-a stabilit, în timpul studiilor sale medicale, la Paris. Rachel şi Mathieu (sau Mathias) sînt deci născuţi în 1928, ea la Braşov (Kronstadt, cum îi place autorului să scrie, cu voluptatea însumării trecutului printr-un singur cuvînt, încărcat simbolic de toată istoria cosmopolită a oraşului), el la Paris. Atracţia lor reciprocă este precoce, se plac încă de copii, dar capacitatea lor de a-şi comunica simpatia/interesul/iubirea este stîngace, aşa că bruiază permanent potenţiala lor poveste de dragoste. Cei doi se întîlnesc, în a doua jumătate a anilor 1930,  în scurte vacanţe, la Paris, în Elveţia interbelică sau în Braşov, pentru a se regăsi apoi în plin socialism real, în Bucureşti, unde Mathieu ocupă un oarecare post diplomatic, iar verişoara şi iubita lui, un post în ierarhia culturală comunistă. Atracţia lor pasională (deloc „scandaloasă“, cum o califică editorii – pe coperta a patra a volumului –, ignorînd faptul că în tradiţia evreiască relaţiile amoroase dintre verişori nu intră sub incidenţa incestului) este acum în sfîrşit fructificată. Dar pentru ei nici chiar iubirea nu poate anula diferenţele de optică existenţială/politică: formată aici şi traumatizată de antisemitismul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Rachel este, în consecinţă, o comunistă ferventă – chiar dacă, dezamăgită de realitatea românească, va „rămîne“ în lumea liberă. În schimb, Mathieu, placid şi cuminte, trăieşte într-o comodă rezervă mentală.

Toată povestea lor de dragoste ratată este ţesută pe fundalul istoriei politice a Europei în secolul al xx-lea. Ascensiunea fascismului, ravagiile comunismului moscovit, iluziile intelighenţiei franceze în perioada interbelică şi de după al Doilea Război Mondial, socialismul real românesc ca împlinire de facto a totalitarismului, lumea chinuită şi instabilă a Africii fost-coloniale sînt mediile politico-istorice pe care le traversează aceşti îndrăgostiţi prea rar sincronizaţi. Romanul poate fi citit şi ca unul cosmopolit evreiesc, căci personajele au o identitate evreiască şi trăiesc istoria lor de minoritari – sau: sînt obligaţi să îşi trăiască viaţa – ca evrei, ca inşi ce încearcă să-şi găsească propria coerenţă interioară în condiţiile istorice. Iar mediul le induce reacţii adaptative sau, dimpotrivă, de apărare şi agresiune, dintre cele mai diferite. Perspectiva complet nemoralizatoare a autorului este salutară. El nu moralizează pe nimeni, ci îşi urmăreşte eroii prin lume, iar evreitatea lor devine o cheie de interpretare a contextelor istorice şi de înţelegere a reacţiilor lor umane. Buna-credinţă în opţiunile politice catastrofale – de pildă, Rachel rămîne pînă foarte tîrziu, pînă în anii şaptezeci, o bolşevică sinceră, care prevesteşte revoluţia mondială – este prezentă permanent. Cele două personaje sînt, în cel mai pur stil românesc, „oameni sub vremi“, evrei sub vremi, singularităţi mai mult sau mai puţin atinse de molimele politice ale secolului al xx-lea (acţiunea se petrece între anii 1920 şi anii 1970), trăindu-şi, mai ales Rachel, iluziile şi dezmeticirile cu tot dramatismul. 

Romanul lui Edgar Reichmann se citeşte cu plăcere şi emoţie. Construcţia epică – trei capitole ample – este iscusită. Întîi avem o rememorare/recapitulare a relaţiilor dintre Mathieu şi Rachel din perspectiva bărbatului, care, în timpul drumului cu avionul ca să-i ducă lui Rachel un antidot pentru muşcătura de şarpe, îşi recapitulează întîlnirile şi atracţia pentru fascinanta şi vitala sa verişoară. Apoi, un jurnal-scrisoare scris de Rachel, care propune unghiul ei de vedere asupra ei înseşi şi asupra relaţiei lor. Ultimul capitol, înmormîntarea lui Rachel într-un izolat cimitir african, aduce, ca subliniată şi dezarmantă ironie existenţială, ca un ultim sarcasm al istoriei, încă o sugestie că evreitatea continuă a fi în lume o problemă: cel de-al zecelea bărbat care întregeşte numărul reglementar pentru ca Rachel să poată fi înmormîntată cu kadiş este... un diplomat sovietic. Dar unul despre care nu se ştia că este evreu, deoarece şi-a ascuns ascendenţa, pentru că în Uniunea Sovietică „este periculos să-ţi păstrezi credinţa alor tăi“.

Edgar Reichmann ne vorbeşte, în această carte, despre complicaţiile lumii trecute şi prezente, despre intoleranţele ei stupide, pledînd, în limba prozei, cu nu puţină ironie, pentru virtuţile moderaţiei.

 

Marta Petreu

O poveste de dragoste

» anul XX, 2009, nr. 9 (232)