Poeme de Andrei Zanca

  

Şi cum să nu nedumeresc, să nu consternez

pe mulţi, odată ce m-am decis întru iubire?

 

            îi privesc în ochi şi-n acelaşi timp

            le aud suspinul inimii

 

şi iată că scâncetul ei e-n fiecare.

 

în fiecare. oricât de firav ar fi el.

oricăt şi-ar feri ochii, oricât

 

de surzi ar fi la susurul ei, deşi

răspunsul poate veni dinspre o frunză

 

adiată de vânt, dinspre clipocitul apei curgând

din cioburile de vorbe risipite de un copil necunoscut

 

iar dacă orice făptuire este

            un roi de cuvinte

                        aflat în mişcare

 

ce putem oare făptui dinspre

            rădăcina bolborosindă a iubirii?

 

şi e pe potriva celui care nu va mărturisi nimănui

când, cu adevărat, a decis lăuntric să dispară, de parcă

 

ar fi o înţelegere tainică cu necunoscutul. un legământ.

   

Pe atunci, războaiele şi molimele alternau

            ca regii între feţele bisericeşti

 

a rămas doar clipa eternă a plugarului

arăndu-şi încovoiat şi tăcut hotarul

învăţând răbdător de la un câine

ce înseamnă

a fi om

 

azi, rupţi de pământul în care se vor întoarce

sunt interşanjabili şi uzaţi, ca o rasă monahală

 

deşi i-am văzut pe unii binecuvântând

tancurile cu agheasmă

înainte de botezul

focului

 

fiind de fireasca părere că pădurea nu merită

să mai moară pentru o carte

ci pentru un jilţ solid

 

în care se pot număra în siguranţă bancnotele

purtând pe rând chipurile celor însemnaţi

 

de războaie şi molime în inimă, o inimă

ce se destinde doar în palma bătătorită

            a cerşetorului, pe treptele

                        catedralei

  

Grele, cele mai grele

            sunt nopţile, poate

 

de aceea le-am şi traversat în veghe

prăbuşindu-mă-n somn abia când toţi

            se năpusteau în truda lor zilnică

 

şi cum pisica e pură pândă

încercam şi eu să te desluşesc

            în ochiul-radar al auzului

 

însă tu te-ai ivit abia când nimic

nu a mai fost un trofeu, când

în pupila de forma inimii

pulsa neştiută moartea

 

omeneşte răsfirată-n

felurile de

a muri.

 

            câţi se mai sting azi în patul lor?

  Şi doar dacă întinzi mâna 

smulgând din boală ori moarte pe unul

se domoleşte şi durerea unei pierderi, unde

 

e mai uşor să descrii, decât să parcurgi un drum, unde

între respiraţie şi gând e un joc de val ori de acalmie, astfel

 

ca o Vedere să se poată oglindi în Sine ridicând vălul

 

            răsfrângându-se prin fiinţa ta în jur

            şi e graţia şi e dar-harul, unde

 

naşterea e doar semnul că această călătorie continuă

unde vei rămâne singur, nu atât când vei rosti adevărul

 

cât mai ales când îl vei arăta tăcut, şi iată-te

 

            deodată între tabere, gonit

            şi alungat, căci vestmintele

 

le-ai ales cu mult înainte de a reîncepe drumul, însă

 

cum poţi reda denerostirea decât mărturisind-o

prin simpla ta prezenţă, răspândind

            în jur o lumină a contaminării

 

            de parcă cineva cunoscut cândva

                        te-ar aţinti din viitor?

  

Oare cel ce vede trebuie să dea mai departe

 

ce-a pătruns, când cumpănind vremea aceea

a dezolării, disperării, calvarului, simţi

 

că n-au reuşit pe-atunci să distrugă

            un anume miez, pe care azi

                        îl demolează întru totul?

 

şi ce să dai mai departe într-o lume

            surdă la orice sunet în afara

                        clinchetului şi foşnetului, acum

 

cănd toţi îşi orientează şi-şi proptesc vlăstarele

cu grijă şi prin propria lor pildă

             în viaţă 

la fel cum îşi mutilează cu mare băgare de seamă

cerşetorii odraslele, spre a le asigura

             reuşita 

în viitoarea lor meserie?

 

Andrei Zanca

Poeme de Andrei Zanca

» anul XX, 2009, nr. 9 (232)