O îngânare sau, poate, o înteţire

 

Irina Petraş

 

Numele lui Ioan Muşlea are o reputaţie care o ia înaintea omului. Ai nevoie de timp şi răbdare pentru a reface pe cont propriu portretul şi a-i descoperi singur valenţe şi potenţe. Orice clujean ştie deja că I. Muşlea – „Cine? Muşlea? A, da, dom’le, am auzit de el…“ – e un personaj important. Fiu al folcloristului şi lingvistului Ion [Ionel] Muşlea (1899-1966) – fondatorul Arhivei de Folclor a Academiei Române din Cluj, editor al Anuarului acesteia, director al Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga“ (o sală îi poartă numele, sala în care, de douăzeci de ani, se deschide Festivalul Internaţional organizat de Societatea Culturală „Lucian Blaga“) –, Ioan Muşlea a crescut sub o aură recunoscută, în alb, de clujeni. Situare incomodantă, până la un punct, fiindcă, dincolo de avantajele ei, de porţile deschise pe care le asigură de la sine în zona intelighenţiei locale, induce o pre-ştiinţă care scuteşte de efortul aprofundării cunoaşterii. În plus, Ioan Muşlea mărturiseşte, în interviuri, o biografie cu detalii paradoxale şi contradictorii, nu neapărat şi rare. Casa părintească din cartierul select al Clujului (Andrei Mureşanu) nu e pierdută sub comunism, în ciuda tracasărilor pe care le suportă familia, aşa încât aşezarea/locuirea e şi rămâne temeinică. Ameninţările regimului sunt mai ales colaterale, surde, de atmosferă, ca, de altminteri, în multe „case bune“din epocă, întreţinând o anume „rezistenţă“ de fond, dar şi obsesia supravieţuirii. De aceea, Ioan Muşlea urmează, din prudenţă (!), Politehnica. Este inginer la Întreprinderea „Unirea“, apoi, din 1970, informatician (participă la construirea primului calculator românesc, dacic). Profesii pentru care nu are neapărat chemare, dar graţie cărora cunoaşte oameni interesanţi şi poate călători. „Se pleca fără probleme în străinătate, la cursuri, la instruiri“, explică Ioan Muşlea, locuitor asiduu şi aproape fericit al unor „oaze apolitice“. În aceeaşi epocă, se întoarce la făgaşul umanist al familiei, citeşte mult, traduce din poezia germană tânără pentru revista Vatra (vezi şi antologia Vânt potrivit până la tare). Se apropie de Augustin Buzura şi Cornel Ţăranu, traversând alături de ei captivante seri video (foarte căutate în anii ’80!). În 1990, devine entuziast publicist comentator la revista Tribuna. Cu acelaşi entuziasm, aproape frenetic, se înrolează politic şi face „propagandă la radio şi la televiziune pentru ideile Convenţiei Democratice“, dar realizează şi bine gustate emisiuni de jazz. Conduce Studioul Teritorial de Televiziune din Cluj (1997-2003). Mai târziu, rotunjeşte un documentar cu Doina Cornea, una dintre obsesiile sale, şi primeşte un premiu.

În fine, scrie poezie, o vreme pentru uzul cercului, deloc restrâns, de prieteni. Oarecum dezîncântat de libertăţile fără limite, dar şi fără urmări palpabile, iese acum în lume cu parţial tăinuita sa personalitate de poet. Volumul În către pierdere (Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2009, 144 de pagini) e însoţit de un text-escortă semnat de Al. Cistelecan (care îi remarcă unicitatea, altfelul, dar şi ritmul vizionar, verva expresionistă şi colocviul tensionat cu sine), de un exact crochiu (Cuvânt după) al lui Gavril Şedran („texte obscure, saturate de vizual şi imagini sonore, ţinând mai degrabă de arta filmului decât de aceea a cuvântului…“), plus o aripă amicală şi poetică semnată de Dan Culcer.

Avem a face cu traducerea insistentă (îngânată?) în poem a existenţei ca suspendare între cel puţin două comandamente simultane şi opuse. Semnalele Realului (cu majusculă în cartea sa) sunt confuze, derutante, polifonice. Interpretarea lor nu poate fi ultimă şi definitivă, socoteala existenţială dă un rest deloc confortabil. Între contrarii, se petrece Lumea, colcăindă, schimbătoare, ceţoasă, atrăgătoare şi alunecoasă. Semnalele ei sunt întortocheate, repetitive, cenuşii, spălăcite, stângace, pătate, vălurite, gângave, sărace, încâlcite, trunchiate, asurzitoare, smintite, zălude, schiloade, oţioase, diforme, hidoase, subţiate, vâscoase, înşelătoare, nedesluşite, strâmbe, şubrede, slinoase, mucede, râncede – potop de epitete „negre“, palpitând de viaţă. Verbe sonore, onomatopeice, dar şi încărcate cu o expresivitate dătătoare de nevroze: molfăie, schiaună, clămpăne, latră, ţiuie, scâncesc, gâfâie, râgâie, fojgăie, hârâie. Totul se întâmplă sub o difuză, insistentă, fără nume supra-veghere: pânda, privirea sunt stăruitoare. Lumea se dezvăluie în spectacole groteşti, deviate, strâmbe, ca-n teatrul „karaghioz“, la care trimite, indirect, poetul. Căci caraghiozii nu sunt doar descinderi caragialeşti în prezent, măşti, măscărici, împieliţări imunde, ci şi o stranie formă de artă cu marionete şi umbre pe pânză, reale şi nereale în acelaşi timp, adevărate, dar nu de-adevăratelea: „Urme părelnice, umbre piezişe? / Oricum ai lua-o, cum ai privi? / Sunt tot atâtea în / Răsfrângeri atoate aproape / De tot, aproape la fel; / Dar care mint“... Puţinătatea luminii la îndemână pentru a desluşi mişcările şi purtările realului revine laitmotivic, cu o stranie seninătate; o asumare subsidiară a fragmentarului, provizoriului, relativului, dublată de neobosita, bolborosita, dezlânata încercare de a inventaria întrebările grele. Vezi, de pildă, emblematica Lumină puţină: „Grea noaptea din care venim, / De la ea ni se trage sau, poate, mai ştii? / Din ceaţa, din măsluirea-n silă (cu de-a sila), în grabă / Şi ca de mântuială / chiar astăzi / A zorilor / Încât o văd pretutindeni / În / A toate / Umbra (ştiind, am înţeles?) / Azi nu mai e […] Lumina puţină, de început / sau – de ce nu? – o altă noapte, / Peste măsură de grea când, poate că totuşi / Astăzi, / Căci vreme au/avem berechet! / De astă dată însă’ntr-altfel, / Ghicesc un fel de tulburare doar, / O tulburare alta, / Aducând mai degrabă / Cu umbra / Şi iarăşi mă-ntreb: aceeaşi ori alta, nouă?“… Remarcabilă mi se pare ambiguitatea construită a poemelor, a căror adresă e multiplă şi liberă. Poţi citi manifeste şi pamflete cu substrat politic, ideologic, infuzii de etică ardelenească, dar aceleaşi versuri îşi conservă abil neclarul, ţinta fiind oricând „general-umană“.

Desigur, În către pierdere se aşază sub semnul morţii intravitale, „ştirb, rânjetul“ ei fiind, la crepuscul, de o claritate greu de ignorat. Spaimele însă sunt vătuite tocmai fiindcă moartea poate fi nu doar destinală, ci şi urmare a unei erori de interpretare, eroare nu de puţine ori istorică. Speranţa că „dinspre Real, mai ştii?, / un murmur, un zvon, o altă adiere / De neocolit?“ vor schimba mersul clătinat şi şchiop al lumii (de margine?) luminează scurt un poem ori altul. Deocamdată, poetul „se potriveşte umbrei“, îi ţine isonul, psalmodiind scrâşnit şi tonic în-către-pierderea, chiar neputinţa: „A prins, a început oarecum / Deunăzi, tot ce am desluşit cândva, / De la un timp, să se tulbure?“; „Totul, în jur, e neînstare, / Nepereche ori neasemenea?“ Anamorfoza cuvintelor răspunde anamorfozei Realului, măştile somnului ţinând aproape şi spulberând bruma de adevăruri abia încropite. Îngropaţii în real zare n-au. Lumina e puţină, leşioasă, tulbure: „Oricum, suntem făcuţi mai mult din ceaţă; / din noapte mai mult. / Şi totuşi încercăm încă / A desluşi nerostitele, însă din umbra, / Din bezna feţei, a chipului său / nimic nu ne-ajută / decât o îngânare / Sau, poate, vai!, părelnică, / o înteţire...!“ Descumpănit, invadat de spume, bale, rânjete, gunoaie, nămol, mâzgă, zmângăleală, năclăială, poetul recurge la această părelnică înteţire, definiţie asumabilă a Poeziei. Întrebările nu mai caută răspunsuri, dar rostirea lor înteţită scurmă, scotoceşte şi spune multe despre om, despre fiinţă. De unde? când? de când? de ce? de ce nu? în ce fel? câţi? cui? unde? încotro? a câta oară? la ce? până când? sunt moduri de a privi în faţă fragilitatea de nestăpânit a Realului („În fapt, nu-l ştim realul / lăsat de capul lui / sporeşte mereu / oricum sporeşte“) şi de a-i împrumuta un sens, fie el şi provizoriu, în direcţii aproximate cu dinspre, în către, de către, între, dintru, „hăul textului“ „mereu aducând / vorba despre cum / să fixezi o absenţă“.

De aici, din înteţirea absenţei, îşi extrage versul lui Ioan Muşlea forţa de a capta, de a convinge, de a stărui prelung.

O menţiune merită coperta lui Eugen Coşorean: mâna care se sprijină/se agaţă de un fotoliu de marmură ruinat şi fără temelie aduce o perspectivă afină cu textul.

 

Irina Petraş

O îngânare sau, poate, o înteţire

» anul XX, 2009, nr. 9 (232)