Atenţie: drum accidentat!

 

Gelu Ionescu

 

Cine ar fi crezut că, după 1989, „recuperarea“ lui Mihail Sebastian va fi atît de surprinzătoare şi, mai ales, neliniştită – o posteritate imprevizibilă, care modifică radical atît aprecierea valorii operei, schimbîndu-i accentele, cît şi felul cum a fost scriitorul prezent în viaţa publică. Surprize, unele importante, au apărut şi în „recuperarea“ lui Mircea Eliade sau a lui Cioran, cea a lui Eugen Ionescu constînd în republicarea comentariilor sale literare (şi nu numai) dintre anii 1927 şi 1945, a volumului de „scandal“ Nu şi a unor scrisori din anii ’40. Cît priveşte pe Vintilă Horia sau Horia Stamatu – pentru a numi doi dintre cei mai valoroşi scriitori din vechiul exil –, trebuia început de la... început, publicul neştiind mai nimic despre ei. „Operaţia“ recuperării e încă incompletă – dar era normal să se petreacă lucrurile astfel, după ce politica şi cenzura comunistă au rupt legături, au falsificat interpretări, au cenzurat şi interzis.

Revenind la Sebastian: ce ştiam eu despre el în 1989 (cred că nu greşesc prea mult luîndu-mă ca prototip)? Că este autorul unor „dramolete“ bine scrise (chiar virtuoz, uneori), mult şi cu succes jucate pe scenele cele mai importante; că a fost un eseist şi critic literar de certă valoare: apăruse, prin anii ’60, o culegere din admirabilele sale texte, altfel uitate în presa anilor ’30-’40 (cu puţin ecou şi această culegere); că avusese loc un mare scandal în jurul romanului său De două mii de ani... (1934) şi mai ales al prefeţei lui Nae Ionescu. Nu le citisem, le-am parcurs abia cînd au fost retipărite de Editura Humanitas, în 1990. M-au interesat mult, m-au preocupat, dar nu ştiu pentru ce am rămas cu unele nelămuriri. În 1996 apare faimosul său Jurnal (1935-1944), despre care s-a scris mult şi interesant; el era martorul direct şi implicat al perioadei de antisemitism şi persecuţie care a avut  loc în viaţa publică a ţării, în anii dinaintea şi din timpul Războiului Mondial. Jurnalul a fost tradus în limbi de mare circulaţie, a fost un succes de presă şi de receptare, a făcut deci o carieră internaţională remarcabilă, alături de alte cărţi venite din aceeaşi temă de tragică memorialistică (singurul meu semn de întrebare cu privire la această receptare europeană este cel ce priveşte necunoaşterea personajelor, multe, ce apar în acest extraordinar text, familiare numai pentru români). În fine, a apărut, de curînd, studiul Martei Petreu dedicat analizei articolelor politice publicate de Sebastian între anii 1927 şi 1934 în ziarul Cuvîntul, publicaţie de bine cunoscută reputaţie ca fiind direct legată de mişcarea politică a extremei drepte. Acest volum se intitulează Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian şi a apărut la Editura Polirom.

Vulnerabilitatea lui Sebastian cel din jurnal nu seamănă deloc cu agresivitatea sa de ziarist politic susţinînd, ani de-a rîndul, ideile de bază ale dreptei româneşti extremiste, pînă la a deveni legionaroidă şi explicit antisemită: moment în care Sebastian renunţă, odată cu suspendarea ziarului la începutul lui 1934. Ideile politice şi militante ale „casei Cuvîntului“ (cum nu o dată aprecia Sebastian ambianţa revistei în care fusese angajat) sînt rezumabile în următoarele direcţii: antiraţionalism, antiparlamentarism radical, antidemocratism, antiliberalism, anticapitalism, antioccidentalism (viitorul ţării fiind de căutat la răsărit – unde oare?), colectivism, vitalism, autohtonism, antimodernism, admiraţie pentru fascismul italian al lui Mussolini (de mai multe ori evocat, uneori şi cu uşoară ironie), simpatie pentru Franco, ocuparea Austriei de către cel de al Treilea Reich e considerată o „fatalitate istorică“, dezavuare a principiilor paşoptiste româneşti (prezentă şi în alte direcţii politice, cum ar fi chiar junimismul), militanţă pentru o „dictatură a maselor“ (concluzie a eşecului partidelor burgheze sau ţărăniste), dar şi un autoritarism care ar fi, cu siguranţă, benefic pentru ţară, critica sistemului politic al ţării şi a partidelor care erau considerate compromise de politicianismul corupt – în compensaţie, era adept şi el al unui organicism autarhic, speranţă în generaţia tinerilor (cei de convingeri asemănătoare), demolarea „bătrînilor“ compromişi politic sau cultural, necesitatea unei „revoluţii“ înnoitoare – care era cea cerută de legionari. Un citat din Sebastian, preluat din cartea Martei Petreu (p. 101): ar trebui constituit, impus „un aparat de stat simplificat, ţărănesc, gospodăresc, sprijinit pe spirit local şi pe necesităţi provinciale“. Aceste idei sînt frecvente în publicistica lui Mihail Sebastian, faptul fiind dovedit cu multe citate. Ideile erau ale lui Nae Ionescu, un lider necontestat al acestei direcţii, o figură din cele mai pregnante ale anilor ’30, aşa cum reiese din multiple mărturii, chiar şi ale celor care nu-i împărtăşeau deloc ideile politice şi filosofice, ba chiar dimpotrivă. Toţi cei care vorbesc despre el, de la Tudor Vianu, în fragmentele unui jurnal, pînă la Mihai Şora, evocă elocvenţa lui, fascinaţia pe care o trezea, un anume demonism („... e ceva demoniac în Nae“ – vezi Sebastian, Jurnalul, p. 46), un stil autoritar de a convinge: altfel nici nu se explică influenţa sa exercitată asupra unei generaţii strălucite, rolul pe care l-a jucat în formarea ideilor politice ale lui Mircea Eliade şi ale tuturor intelectualilor din „mişcare“ – nu puţini şi nu oarecare. Este evident, Nae Ionescu nu era singurul care susţinea aceste idei politice – dar era cu cea mai mare influenţă. Deci, Mihail Sebastian putea fi influenţat şi de ideile altora – putea fi dacă nu ar fi clamat, de atîtea ori, admiraţia şi consensul entuziast cu opiniile directorului ziarului Cuvîntul. Toate ideile acestui extremism de dreapta pot fi întîlnite deci în publicistica lui Sebastian; lipsesc din întregul ideologiei reacţionare: elogiul unui ortodoxism fundamentalist, antisemitismul şi elogierea lui Hitler, care – după cum a avertizat Nae Ionescu pe comilitonii de la Cuvîntul – aveau să ia amploare către sfîrşitul lui 1933. În mod evident, Sebastian nu avea cum susţine aceste idei – dar nici nu părăseşte redacţia, „casa Cuvîntului“, odată cu acest avertisment – ce e drept, anunţat nu mult timp înaintea interzicerii ziarului. Cu sau fără aceste ultime „obiective“ politice, pot fi considerate Cuvîntul şi ideologia lui altfel decît fiind o expresie a „extremismului de dreapta“? Căci exista atunci în viaţa parlamentară a României şi o dreaptă deloc extremistă, şi liberalism, şi poziţii de centru: faţă de ele şi de ideologia acestor partide (ce rămîneau în cadrul unui democratism parlamentar), distanţa de „extremă“ e imensă. Cum stînga social-democrată nu exista, cum extrema stîngă aşijderi, în care alt loc putem plasa toată fermentaţia politică ce a dus la legionarism dacă nu în extrema dreaptă?

(De decenii sînt exasperat de această de mult falsă şi contraproductivă antinomie: dreapta şi stînga politică. Ea supravieţuieşte, în ciuda faptului că nu mai e de mult pertinentă. „Corectitudinea politică“, această nouă dictatură ideologică şi politică ce domină informarea şi manipulează miliarde de oameni în numele unor principii de mult inactuale sau devenind simple poncife, o menţine cu străşnicie, profitînd de confuzia şi imbecilitatea unei lumi care nu poate gîndi decît binar. Mare parte din presa de toate felurile şi din toate mediile susţine şi perpetuează acest mod dezastruos de înţelegere a lumii de azi.)

Dacă vrem să rămînem prizonierii acestei „capcane“, atunci trebuie să continuăm a fi convinşi că un evreu este „condamnat“ să adopte numai politica de extremă stîngă, aşa cum s-a întîmplat cel mai adesea (din motive pe care nu aici le pot enumera)? De ce să nu înţelegem opţiunea lui Sebastian de a avea ideile acestea, de extremă dreaptă, pe care le-a expus într-o publicistică ce reprezenta opţiunea lui; de ce să i se impute, între altele, faptul că nu a scris niciodată în acei ani despre problematica evreiască? Oricît de mare a fost preţul pe care l-a plătit după 1934, după despărţire, există o frază pe care trebuie să o luăm în consideraţie ca fiind fundamentală: „Prezenţa mea acolo [la Cuvîntul, n.n.] nu era un accident. Poate o eroare, dar nu un accident“ (p. 61).

Ceea ce a urmat trebuie pus în lumina acestei atitudini politice: romanul De două mii de ani... (roman cu totul remarcabil) apare cu prefaţa lui Nae Ionescu, care, cum se ştie, este de un violent antisemitism – şi care a stîrnit un mare scandal ce, iată, şi azi mai e evocat. (Am citit aceste texte abia în 1990, cînd au fost republicate de Humanitas.) Antisemitismul lui Nae Ionescu nu e însă nici un pamflet şi nici o ţîşnire primitivă de ură. E un text doctrinar şi religios (plasabil într-o veche, chiar dacă eronată – opinia mea – tradiţie creştină) care rămîne, împreună cu sarcasmul lui, în sfera unui tragism teribil şi etern, a unui blestem etern; niciun blestem nu iese din ignorarea tragicului. Mai departe, e pentru mine o evidenţă că Nae Ionescu îşi ia o parte din argumente chiar din... ideile romanului prefaţat. După părerea mea, la întrebarea: De ce a acceptat Sebastian să publice romanul împreună cu prefaţa? nu există un singur răspuns: nu e numai din masochism sau/şi dintr-un anume cavalerism. Fascinat de Nae Ionescu a fost (bine se ştie) Sebastian toată viaţa sa (aşa cred, aşa adun eu faptele şi ideile). Nu cred că ar fi acceptat sau intenţionat să publice romanul fără prefaţă. Ar fi fost şi inutil, de altfel, pentru că textul ar fi apărut imediat în presă – asta pentru cei care nu îl cunoşteau de mai înainte. De aici începe Sebastian să fie cel din Jurnal; Cum am devenit huligan este „prefaţa“ la jurnalul atîta timp rămas nepublicat – jurnal care va face ca prestigiul literar al autorului să crească mult, şi pe bună dreptate. Şi eu mă mir, ca şi Marta Petreu şi ca oricine care e interesat de „caz“, că jurnalul acesta începe cu anul 1935, adică după consumarea scandalului. Felul abrupt şi fără explicaţiile ce însoţesc deseori o astfel de „inaugurare“ te poate face să gîndeşti că s-a pierdut o parte din el, cea de dinainte. Această ipoteză a mai fost invocată; de altfel, „cazul“ e destul de complicat ca să-l mai complicăm cu ipoteze.

Marta Petreu a scris o carte importantă – şi cele anterioare, despre Cioran şi Ionesco, erau şi curajoase, şi juste în ideile fundamentale, toate scrise cu o directeţe care poate fi interpretată şi ca imprudenţă sau ca un teribilism. Nu cred. În cartea de faţă, ea epuizează un material vast, pus concludent în lumină, orice obiecţii de interpretare i s-ar aduce – şi bănuiesc, deşi nu am citit deocamdată, că vor fi destule –, fundamentul investigaţiei sale e de neclintit: textele citate, scrise – incontestabil – de Sebastian, şi edificiul construit în jurul lor. Prin urmare, dacă încercăm a-l cuprinde pe Mihail Sebastian în integralitatea personalităţii sale, trebuie să punem publicistica politică alături cu jurnalul. Oricîte cotituri vom întîlni în drum. Tabloul generaţiei (nu prea înţeleg de ce numită „generaţia 1927“), care e vast, populat cu unele din cele mai importante personalităţi ale culturii româneşti, trebuie retuşat în dreptul pozei lui Mihail Sebastian.

Eu cred, în cele din urmă, că o caracteristică a omului Sebastian este aceea că avea nevoie să se lase fascinat (nu aş numi „dragoste“ această realitate psihică, cum face Marta Petreu), avea o nevoie nu atît raţională, cît mai ales iraţională de a fi fascinat, atras, condiţionat: ceea ce şi explică unele gesturi... inexplicabile faţă de Nae Ionescu sau Eliade. Asta face că nu se simţea, probabil, capabil de unele resentimente adînci, chiar în cazurile grave, determinante ale existenţei sale. Apoi: pornind şi de la un text al lui Mircea Vulcănescu (citat aici la p. 148), înclin să cred că Nae Ionescu nu numai că îl aprecia ca gazetar şi scriitor pe Sebastian, dar avea şi un anume (confuz pentru mine) sentiment pentru el, poate un fel de... compasiune faţă de faptul că aparţine poporului lui Iuda, şi astfel că e... condamnat. (E o presupoziţie, un fel de a încerca o interpretare a atît de complicatei relaţii dintre ei.)

Cartea Martei Petreu – la o reeditare care, în locul ei, aş face-o – ar avea (cred) de eliminat repetiţiile şi unele insistenţe interpretative care nu sînt întotdeauna necesare, odată ce citatul e concludent. Sau unele suprainterpretări: de pildă, fragmentul privitor la Nae Ionescu, camarila şi Mihail Sebastian. Cartea e scrisă „la cald“ şi ar trebui puţin „răcită“ (eliminarea unor adjective cum e, de exemplu, „îndrăcit“) – stilul ei, uneori sclipitor, are în el şi ceva neliniştit, cum e şi persoana autoarei. E o carte care o reprezintă şi prin capacitatea de muncă, şi prin capacitatea de încadrare a subiectului în epocă. Şi prin pasiune şi inteligenţă. Este, fără îndoială (în ceea ce mă priveşte), expresia ambiţiei, a dorinţei de a-şi impune valoarea – indubitabilă – în tot ceea ce scrie sau tipăreşte – o activitate de invidiat: ceea ce creează inimiciţii. Nu e singurul caz în „glorioasa“ noastră istorie literară.

 

Gelu Ionescu

Atenţie: drum accidentat!

» anul XX, 2009, nr. 9 (232)