Fascism, teatru şi istorie

Marietta Sadova şi Garda de Fier

 

Vladimir Tismăneanu & Cristian Vasile

 

Chemările (the appeals) fascismului şi comunismului rămân teme cât se poate de neliniştitor actuale. Să amintim în acest sens volumul editat de Shlomo Avineri şi Zeev Sternhell, Europe’s Century of Discontent: The Legacies of Fascism, Nazism, and Communism (Hebrew University Press, 2003), cele editate de Armand Goşu şi Ruxandra Cesereanu despre Holocaust şi Gulag, precum şi conferinţa pe tema „Hitler-Stalin: Noi perspective comparative“ (Universitatea Yale, 18 aprilie 2009). Miercuri, 15 aprilie 2009, Cristina Bejan, doctorandă la Universitatea Oxford, Wadham College şi research fellow la us Holocaust Memorial Museum (Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, dc), a prezentat o excelentă comunicare intitulată Fascism and Drama: The Case of Marietta Sadova and Iron Guard, o pasionantă schiţă a portretului celei care a fost actriţa şi regizoarea Marietta Sadova (1897-1981).

După ce a descris cadrul general în care a evoluat mişcarea legionară, climatul intelectual, conferenţiara s-a concentrat asupra a ceea ce a reprezentat generaţia ’27, cea a Criterionului, care s-a definit în opoziţie cu generaţia Unirii, a „bătrânilor“ (Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru ş.a.). Apoi, preluând parcă de la principalul personaj analizat tehnicile regizorale, Cristina Bejan a înfăţişat audienţei personajele (masculine şi feminine) ale dramei (politice şi intelectuale) interbelice: Haig Acterian (al doilea soţ al Mariettei), Emil Cioran, Corneliu Zelea Codreanu, Mircea Eliade, Mihail Polihroniade, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Petru Comarnescu, Jeni Acterian, Leni Caler, Sorana Ţopa, Floria Capsali (au fost menţionate, de asemenea, Wendy Noica şi Mary Polihroniade). A fost o generaţie deopotrivă amăgită şi sacrificată, dispusă parcă să susţină fărădelegi în numele unei false ideologii salvaţioniste. Poate că nimeni nu a captat mai elocvent tragedia acestei autohipnoze decât Emil Cioran, într-o afirmaţie cita- tă de conferenţiară: „Trăiam în Nebunie“.

Utilizând cu măiestrie instrumentele istoriei intelectuale, Cristina Bejan a surprins diversele ipostaze ale actriţei-regizor: soţie (a lui Ion Marin Sadoveanu, apoi a lui Haig Acterian; amândoi atât de legaţi de lumea teatrului); activist/militant politic, punând evident accent pe ultima înfăţişare – elemente ale doctrinei legionare s-au vădit şi în spectacolele montate; actriţa a ajuns să poarte atât uniforma legionară, cât şi revolverul, implicându-se nemijlocit în rebeliunea din ianuarie 1941. În chip autodistructiv, în cazul ei, dar şi al partenerilor radical-extremişti, vita activa a ajuns să anexeze şi să asfixieze vita contemplativa. Merită semnalate nuanţările oferite de conferenţiară cu raportare la punctul de vedere al regretatului profesor Matei Călinescu, autor al unor lucrări esenţiale pe subiect, potrivit căruia prietenia – dintre tineri intelectuali cu origini etnice diferite, cu experienţe şi opţiuni politice diverse – a fost posibilă datorită existenţei unei elite interbelice restrânse şi unei culturi provinciale. Cristina Bejan a insistat că prietenia a fost evident posibilă, dar atunci când opţiunea pentru ideologie a primat, a survenit catastrofa (inclusiv în relaţiile sociale, interpersonale).

Deriva spre radicalism şi chiar antisemitism este surprinsă de Mihail Sebastian în Jurnalul său; ca o ciudată ironie a istoriei, în 1956, Marietta Sadova avea să monteze Ultima oră, spectacol cu care a fost prezentă şi la Paris, într-un turneu fără precedent al Teatrului Naţional bucureştean, care ar merita o analiză aparte (prolegomenele unei atari abordări se pot găsi online sub semnătura noastră; http://tismaneanu.wordpress. com/2009/04/05/pcr-si-exilul-anticomunist-un-document-revelator/).

În final, cercetătoarea a încercat să răspundă unei întrebări fundamentale: Care sunt sursele magnetismului fascist? Întrebare perfect legitimă, la care am adăuga: Ce anume explică forţa de seducţie a ideologiilor totalitare? De ce, cum şi în ce condiţii s-au „îndrăcit“ intelectuali de înaltă clasă? De ce, vorba lui Belu Zilber, „se cădea la mişcare“? A fost legionarismul doar o revoltă primordialist-palingenetică (cf. Roger Griffin) ori a reprezentat o explozie intelectual-politică şi socială de tip simultan revoluţionar şi reacţionar (v. cartea clasică a lui Jeffrey Herf despre Reactionary Modernism)? Care a fost rolul resentimentului în dinamica legionarismului? Cât de robustă şi cât de vulnerabilă era democraţia românească interbelică (în timpul dezbaterii s-au remarcat pe această temă intervenţiile istoricului Paul Shapiro, autor al unor notabile contribuţii despre guvernarea Goga-Cuza)?

Între explicaţiile propuse: dorinţa de a transforma România într-o mare cultură; anticomunismul (care nu a împiedicat-o însă pe Marietta Sadova să colaboreze un timp, mimând entuziasmul, cu regimul instalat după 1945); dispreţul pentru democraţia liberală, mai cu seamă pe filiera Nae Ionescu; natura mistică, religioasă, apocaliptic-milenaristă a mişcării legionare, ca „revoluţie arhanghelică“ (Eugen Weber). Dezbaterile de după prezentare, foarte animate, s-au concentrat asupra naturii regimului politic din perioada interbelică, asupra modului de a defini generaţia ’27 şi grupul intelectualilor legionari sau apropiaţi de aceştia (modernişti? tradiţionalişti? existenţialişti? trăirişti? obsedaţi de regăsirea autenticităţii?). În intervenţia sa, Vladimir Tismăneanu, profesor la University of Maryland, a pledat pentru o perspectivă integratoare, menită să reliefeze capcanele etico-religioase ale angajamentului legionar. A menţionat de asemenea importanţa conceptelor de Angst şi Erlebnis pentru priceperea escatologiei legionare. Referindu-se la lucrarea lui Sorin Lavric despre Constantin Noica şi mişcarea legionară, Vl. Tismăneanu a arătat că exaltarea comunităţii organice şi a liderului charismatic s-a înfrăţit cu un frenetic sentiment al predestinării istorice. La rândul său, istoricul Radu Ioanid, moderatorul dezbaterii, a accentuat semnificaţia ireductibil-revelatoare a Jurnalului lui Mihail Sebastian, comparându-l cu acela al filologului Viktor Klemperer.

Teza susţinută de Cristina Bejan este aceea că Marietta Sadova a acceptat şi şi-a asumat ideologia mişcării legionare, s-a definit identitar în aceşti parametri existenţiali, că nu şi-a abandonat convingerile politice ale tinereţii, iar cariera sa sub comunişti a fost de fapt o tehnică de supravieţuire. Regizoarea nu s-a recăsătorit, rămânând fidelă memoriei celui de-al doilea soţ, Haig Acterian. Între sursele menţionate, amintim pagini fascinante din jurnalul lui Mircea Eliade, dosarul Mariettei Sadova păstrat în arhiva cnsas, Jurnalul lui M. Sebastian, precum şi o abundentă lista de trimiteri la referinţe primare şi secundare. Profesorul Antony Polonsky de la Universitatea Brandeis din Boston, fellow la us Holocaust Memorial Museum, a intervenit substanţial, sugerând fascinante similitudini cu grupul Skamander din Polonia interbelică, analizat într-o lucrare excepţională semnată de Marci Shore (Yale University), cu titlul Caviar and Ashes. Ceea ce diferenţiază grupul polonez (Jaroslaw Iwaskiewicz, Julian Tuwim, Aleksander Wat) de omologii din România ar fi absenţa naţionalismului integral, privit de sofisticaţii modernişti drept o perspectivă anacronic-„poporanistă“.

 

Vladimir Tismăneanu & Cristian Vasile

Fascism, teatru şi istorie

» anul XX, 2009, nr. 9 (232)