Sunt îndrăgostită, nu şi idioată

 

Ana Luduşan

 

„Trebuia să observi că sunt doar îndrăgostită, nu şi idioată“, spunea Zinzin, vorbind cu iubitul ei la telefon. Pentru a suporta mizeria de viaţă prin care călătorea, şi spera ca această călătorie să fie doar accidentală, Zinzin îşi crease o ficţiune bună la toate. Când era disperată, ficţiunea avea rol de sac de box, când voia să călătorească aceasta se transforma în avion, întotdeauna în avion, deşi avea rău de înălţime, visa să călătorească doar cu avionul, de aceea îşi crease unul pentru propria ei folosinţă. Avea nevoie de ficţiuni pentru a umple golul care o chinuise toată viaţa, deşi viaţa ei era demnă de invidiat, mulţi chiar o invidiau, era sănătoasă, talentată, cânta la vioară ca nimeni alta, dar viaţa ei se stricase în mare măsură din această pricină. Până când zdrăngănise cuminte la vioară, interpretând fidel din clasici, avea prieteni cu duiumul, o şi copleşeau cu laudele lor, nu era zi să nu audă cât este „de bellă, de florelinte“, dar cum a început să se lase în voia arcuşului ascultând acea voce interioară care se zbuciuma în ea ca pruncul în pântecele mamei, se făcuse gol în jurul ei de parcă o aruncase Dumnezeu în hăurile iadului. S-a opintit din răsputeri şi a ieşit din această încurcătură, s-a cuminţit, şi-a legat degetele, urechile şi lumina ochilor ca să nu mai vadă, să nu mai audă acea voce interioară care o izgonea din lume, o îndepărta de  prieteni şi de familie, chiar soţul ei se purta cu duşmănie de când o auzise la un concert cum a umput sala de sunete incandescente, tremurau oamenii şi animalele aflate la o mie de metri depărtare, aerul s-a transformat într-un abur lăptos, spectatorii în obiecte imponderabile, pluteau prin văzduh ca vedeniile, Zinzin s-a înfipt cu picioarele în podea şi a cântat ca o apucată, soarele alb se ridica pe cer ca o lună palidă, verdele se amesteca în roşu, din înaltul cerului curgeau picuri de lumină, sunetele pluteau în albastru, dincolo de simţuri cineva povestea învierea, femeia, vioara, un singur trup, durerea contorsionată, cineva murea în univers, e greu pe pământ, e greu şi în ceruri, nimeni nu scapă de singurătate, ne amăgim, visăm să iubim cu disperare şi ne trezim în clişee, visăm să facem dragoste şi totul e doar o ameţeală sexuală, visăm să-l respirăm pe celălalt şi ne trezim cu un loc gol lângă noi, visăm să ne iubim copiii, dar ei au plecat la discotecă sau prin cartier, nu se va alege nimic de capul lor, ei spun, bătrânii trebuie să moară ca noi să putem crea o altă lume, doar discoteci şi marijuana, tâmpiţii nu ştiu decât să muncească şi iarăşi să muncească, s-au transformat în picamăre, nimeni nu-i poate opri, ei spun că ăsta-i sensul vieţii, o fi, dar al nostru e altul, e sex şi manele, vioara ţipă în tăcerea groasă din sală, din stigmatele de la mâini şi de la picioare se preling picuri de sânge.

Pentru că nu a reuşit în cariera de violonistă, de mamă şi de soţie, Zinzin şi-a creat un iubit, desigur în imaginaţie, la vârsta ei nu şi-ar fi putut permite un altfel de iubit, şi desigur acesta din imaginaţie era exact pe gustul ei, îl făcuse diplomat de carieră, deci mereu plecat, foarte civilizat, aşa cum nu mai găseşti în lumea de azi, un fel de om de ştiinţă, unul cu har, de la care se molipsiseră marile curente filosofice ale lumii, deschizător de drumuri şi neapărat frumos, frumos cum nimeni nu a mai văzut. De aceea Zinzin nu avea niciun fel de conflict cu cei din jur, pleca la întâlnire doar când toţi ceilalţi din familie erau culcaţi sau când făcea curăţenie în bucătărie. Pentru că era nespus de fericită, îşi permitea pe ascuns să cânte şi la vioară, întotdeauna când cei din casă se uitau la televizor, erau atât de fascinaţi de telenovele şi de raliuri încât putea să umple casa întreagă cu sunetele ei, nimeni nu o auzea. Viaţa Zinzinei intrase într-o eră nouă, în cea norocoasă, se împlinea pe zi ce trece, la minte şi la trup. Deşi trecuse bine de cincizeci de ani, începuse să semene cu o adolescentă, se subţiase, organele interne îi întineriseră, cu câteva luni în urmă avusese chiar o spaimă, i se părea că a rămas gravidă, dar cum nu se întâlnise de mult cu iubitul ei, la ultima întâlnire din imaginaţia ei îi spusese că este foarte ocupat, o spusese atât de frumos: „Tu nu vezi că nu-mi aparţin?“, o dojenise blând pentru insistenţele ei. Cum nu se întâlnise de mult cu iubitul ei, nu avea cum să rămână gravidă şi ea nu are insolenţa să se creadă personaj biblic, până la urmă simptomele ei de gravidă se dovediră o cumplită criză de rinichi. Acest incident îi zdruncinase încrederea în iubitul ei ficţiune. Ceva nu era în regulă. Ea îl crease după toate regulile ficţiunii, nu-i ceruse s-o ia de nevastă, nici măcar să o danseze, îi ceruse doar două întâlniri pe an, şi acelea în mare clandestinitate, în aşa fel ca nimeni să nu afle despre întâlnirile lor, nici măcar cei de la ambasadă, deşi aceştia probabil nu se sinchiseau de poveşti de felul acesta, făceau urât doar la cele care ameninţau graniţele ţării sau securitatea naţională, or, ea nu-i cerea iubitului ei ficţiune decât s-o lase să-şi aşeze capul pe umărul lui, să-şi lase lacrimile să-i curgă în voie, să plângă până se satură, îi era atât de dor de el, avea nevoie să-l audă, să-l vadă, să-l atingă, să respire aerul din jurul lui... dar... „el nu-şi aparţinea“. Îşi imaginase chiar o vacanţă cu el, la mare, o fascina marea în aceeaşi măsură în care o fascinau ficţiunile, dar el fusese mereu ocupat, aşa că ea amânase, tot amânase, până când a reuşit să urască marea. Pentru că nu au putut merge la mare, vorbeau la telefon, în niciun caz pe mobil, fiindcă ura acest mod de a lăsa lumea să-ţi cotropească intimitatea, erai ca în piaţa publică, văzuse într-un film, poate singurul la care se uitase în ultimii zece ani, cum un bărbat făcea dragoste cu „femeia vieţii lui“ în timp ce perfecta o afacere prin telefonul mobil. O zguduise în aşa măsură scena aceea, încât a jurat că ea nu va vorbi în viaţa ei decât la telefoanele fixe, iar cu iubitul ei ficţiune vorbea doar la telefonul de la birou. Acolo nu ar avea de ce să se teamă că îl va surprinde în situaţii intime, dar trebuie să ştiţi că Zinzin se hotărâse să respecte intimitatea iubitului ei, accepta, desigur cu strângere de inimă, ca el să aibă şi alte iubite, era chiar normal din moment ce ei se întâlneau atât de rar, deşi el protesta vehement când ea aducea vorba despre astfel de lucruri, se uita cumva cu reproş la ea spunându-i: „Cu o astfel de agendă?“, dar nu era deloc convingător, un al şaptelea simţ îi spunea că această agendă era un pretext, iubitul ei ficţiune fusese fascinat, e adevărat, de apariţia ei neaşteptată, de prospeţimea cuvintelor, de felul graţios în care îl desenase, de pasiunea ei, neobişnuită la femeile din contemporaneitate, dar mai ales de felul ei generos în care îi descrisese relaţia lor, nicio obligaţie pentru el, toate obligaţiile pentru ea, primise bucuros această ofertă, ar fi fost prost să zică ba, dar până la urmă tot observase că ea este prea bătrână, că venise din fundul lumii, nimeni nu o cunoştea, nu scria despre ea în ziare, nu era deputată în parlamentul ţării, nici vedetă de cinema, nici măcar ministră de justiţie.

Ca să scape de Zinzin, iubitul ei ficţiune şi-a construit o strategie. Promitea că vine la întâlnire şi nu mai venea. Mereu interveneau probleme de-ale ambasadei. Putea ea să lupte cu o ambasadă şi mai ales cu una din centrul universului? Promitea că o s-o sune la telefon, dar uita să sune. Promitea că-i va scrie, dar ea nici nu aştepta asemenea minuni, deşi se uita clipă de clipă în poştă, de începuseră cei din familie să facă semne în urma ei. Era din ce în ce mai tristă, se subţia văzând cu ochii, rămăsese cât o pasăre, dintr-o femeie zdravănă de-ţi era mai mare dragul să te uţi la ea, îi intrase în cap că iubitul ei ficţiune o place doar dacă are greutate standard. Acest lucru l-a dedus din faptul că ea l-a înzestrat cu însuşiri speciale. Iubitul ei ficţiune trebuia să fie cel mai interesant bărbat din univers, altfel de ce şi-ar pierde vremea cu el. Nu mai era o adolescentă să viseze toată ziua la cai verzi pe pereţi, fusese întotdeauna o femeie raţională, poate chiar prea raţională, chiar seacă pentru gustul bărbaţilor. Chiar iubitul ei ficţiune îi reproşase într-o zi că: „Ai un aer prea sever“, se uitase la el nedumerită, nu înţelegea la ce se referă, ea era numai lumină în prezenţa lui, cine ştie, poate el pătrunsese în viaţa ei reală, acolo, da, era mereu severă, cum ar fi putut altfel să hrănească atâtea guri, să pună la punct o casă, să conducă o filarmonică unde fiecare se crede un geniu. Dar ce o stânjenise cel mai tare fusese gestul lui, acel gest de mângâiere, de căutare a ridurilor, a puţinelor depuneri, a împuţinării „masei musculare“. Încercase să se ţină cu firea, dar îşi jurase în sinea ei că nu va mai veni la nicio întâlnire de acum încolo, poate dacă el va insista, se va ruga din răsputeri, dacă îl va simţi disperat, atunci da, se va îndupleca. Doar atunci, probabil, vor face dragoste aşa cum doar în imaginaţie este posibil, atunci va şti să o facă să se simtă tânără, frumoasă şi deşteaptă, altfel cum să se simtă în largul ei, de cele mai multe ori graba cu care făceau dragoste, din cauza agendei lui, o transforma în păpuşă gonflabilă, în acele momente simţea cum se rupe ceva în ea, ceva îngrozitor de profund, simţea greşeala de a-şi fi creat un astfel de iubit-ficţiune, dar nu mai era drum de întoarcere, iubitul ei ficţiune îi intrase în toate fibrele, îi devasta zilele, îi pârjolea nopţile, devenise umbra ei. Ca să scape cumva de el, se aşezase lângă telefon, aştepta să o sune ca să-i poată spune una de la obraz. Nimeni nu o putea desprinde de acolo, cei din casă îi improvizaseră un pat dintr-un fotoliu, de mâncat nu mai mânca de mult, din când în când îi umezeau buzele arse de febră cu un tifon îmbibat în apă, aştepta telefonul de la iubitul ei ficţiune, telefon care nu mai venea, deşi ea îşi pregătise cel mai bun răspuns formulat de-a lungul vieţii. Obosită de aşteptare, la scuzele lui lamentabile, o să-i spună verde în faţă: „Trebuia să observi că sunt doar îndrăgostită, nu şi idioată“.  

 

Ana Luduşan

Sunt îndrăgostită, nu şi idioată

» anul XX, 2009, nr. 8 (231)