Sartre, Ştefan Bolea şi psihanaliza

 

Ioana Scoruş

 

Încă de la începuturile ei, psihanaliza a reprezentat un subiect de controversă pentru multe domenii ştiinţifice şi neştiinţifice. În ciuda faptului că azi sunt recunoscute la nivel mondial uriaşele merite ale părintelui fondator al psihanalizei, Sigmund Freud, ea continuă să nască, din când în când, aprige dispute. Procesul de iniţiere în „tainele“ meseriei de psihanalist este unul extrem de dificil, de lung şi de consumator, inclusiv din punct de vedere material. Dar una este deprinderea psihanalizei teoretice, în diferitele ei orientări – căci nu există o singură astfel de orientare –, şi cu totul altceva lucrul în cabinet, cu pacienţii tăi. Este de la sine înţeles că psihanaliza capătă alt chip atunci când, fără sprijin şi fără ajutor, încerci să o înţelegi de unul singur. Bănuiesc că acesta este şi cazul lui Ştefan Bolea, care, în numărul din iunie al revistei Apostrof, decupează o frază din Fiinţa şi neantul: eseu de ontologie fenomenologică a lui Sartre, folosindu-l ca pre-text pentru a-şi desfăşura propria înţelegere a distincţiei freudiene dintre Sine şi Eu şi a rolului psihanalistului într-o terapie. Într-o ţară în care psihoterapia nici măcar nu există la nivelul conştiinţei publice, demersul ar fi fost lăudabil dacă nu ar fi dovedit, în cele din urmă, o lipsă de înţelegere care să îl arunce în derizoriu.

Ştefan Bolea are dreptate când spune că „psihanalistul apare ca mediator între mine şi mine [însumi, aş fi adăugat eu, n.m., I. S.] (subiectul conştient şi cel inconştient)“, iar cititorul înţelege că existenţa unei instanţe psihice inconştiente este un adevăr de la sine înţeles, bază a întregului demers hermeneutic. Dar nu mai are dreptate când imediat apoi continuă cu „Dacă adoptăm acest punct de vedere, existentul trebuie «spart» în două blocuri separate (trebuie creată o fisură, care să permită departajarea)“. Şi nu are dreptate în primul rând pentru că nu defineşte termenul de „existent“ şi în al doilea rând pentru că acest termen nu face parte din terminologia freudiană. Prin urmare, nu se înţelege la ce anume se referă Bolea când vorbeşe despre al său existent. De aici încolo, restul articolului autorului se diluează într-o neînţelegere din ce în ce mai profundă, ajungând la una dintre cele mai triste şi chiar tragice concluzii la care poate ajunge orice profan. Nu mi-am propus să iau fiecare idee a lui Ştefan Bolea pentru a o desfiinţa cu argumente „din interior“, de pe poziţia celei care se ocupă în viaţa de zi cu zi de psihanaliza şi de psihoterapia psihanalitică. Cu mult mai important mi se pare să încerc să desfiinţez certitudinea înaintată de Bolea la finele articolului său, conform căreia psihanalistul nu este altceva decât un terapeut care generează, întreţine şi susţine o poziţie „de putere“ faţă de pacientul său, care „impune condiţiile“ unei terapii, pentru a „ordona“ şi „disciplina cu forţa“ inconştientul pacientului, în scopul „descoperirii unui adevăr“ propriu celui analizat, care nu va fi altceva decât „o umbră a adevărului personal“. Dacă deplasăm discuţia în termeni jungieni, descoperim că, numai din acest punct de vedere, Bolea, fără să ştie, are dreptate. Conceptul de „umbră“ defineşte, în psihologia analitică, inconştientul freudian. Aşadar, acel adevăr descoperit de psihanalist ca umbră a adevărului personal inconştient al pacientului său nu este altceva decât inconştientul însuşi. Dar astea sunt, deja, „chestii“ de fineţe pour les connaisseurs.

Principalul punct de neînţelegere a lui Bolea este chiar topografia aparatului psihic, modificată de Freud de-a lungul vieţii sale, ca urmare a observaţiei deprinse din clinică, pe pacienţii săi. Dacă la începutul operei Freud procedează la o împărţire simbolică, în scop didactic, a psihismului uman în trei instanţe, Ics, Pcs, Cs (inconştient, preconştient, conştient), trece apoi la o altă topografie, şi anume Sine, Eu, Supraeu (fiecare dintre aceste instanţe deţinând o parte inconştientă), pentru a sfârşi, printr-o a treia remaniere, la pulsiunile de viaţă (Eros-ul) şi cele de moarte (Thanatos-ul), considerând agresivitatea ca fiind înnăscută. Probabil Ştefan Bolea încearcă să se plaseze undeva în cea de-a doua topică, de vreme ce referirea o face la instanţa Sine-lui (se-ului, self-ului). Dar probabil mă înşel, pentru că de la Sine, Bolea trece la „departajarea clară între subconştient şi conştient“, ceea ce ţine de o discuţie în cadrul primei topici freudiene, ca imediat apoi să pomenească despre Id (echivalentului Sine-lui în terminologia britanică). Cum noţiunile nu sunt interşanjabile, efectiv nu mai înţelegem unde trebuie să ne plasăm pentru a păstra nealterat discursul autorului. Discurs care se autoalterează datorită nedeţinerii termenilor, a conceptelor, amalgamarea lor până la indescifrabil. Dacă ţinem cont şi de faptul că teoria kleiniană a relaţiilor de obiect este tot psihanaliză, însă una care operează în afara conceptelor freudiene ale aparatului psihic, din care păstrează doar Eu-l, Melanie Klein fiind totuşi o freudiană la care importante sunt fantasmele (care sunt înnăscute) şi pulsiunile, atunci avem reprezentată mai clar eroarea în care se află Bolea încercând să descifreze topografia Sine-lui în cadrul psihanalizei teoretice. Derapajul în care se află autorul duce cât se poate de firesc la neînţelegerea rolului şi rostului psihanalistului în cabinet, care, după Bolea, „clonează“ şi „divizează subiectivitatea“ pacientului. Cum oare ar putea realiza psihanalistul aşa ceva? Şi, mai ales, cu ce instrumente? Psihanalistul nici nu „divizează“, nici nu „clonează“, nici nu clivează, rupe, desparte, separă, selectează, ierarhizează sau mai ştiu eu ce. El, pur şi simplu, încearcă să pună pacientul în contact cu propriul inconştient, astfel încât acesta să devină conştient şi conştientizabil şi resimţit ca fiind o parte din necunoscutul său. A fi conştient înseamnă a fi supus controlului şi, mai întâi, înţelegerii pacientului, a fi conştientizabil înseamnă a aduce inconştientul mai aproape de conştient, cu scopul revelării acelor puncte de fixaţie care menţin pacientul în problema pentru care a cerut ajutor. Dar este foarte adevărat că mecanismele de apărare ale Eu-lui nu vor altceva decât, din contră, să menţină refularea pe care analistul se vede nevoit a o ridica, a o devoala încetul cu încetul, mecanisme de apărare care sunt puse la lucru cu atât mai puternic în timpul unei terapii psihanalitice. Simplist spus, rolul final al psihanalistului este acela de a ajuta pacientul să scape de cât mai mult din balastul inconştientului, datorită căruia neplăcerile pe care le suportă trenează în viaţa sa şi chiar se repetă. Având în vedere că Eu-l „nu este stăpân în casa sa“ şi că psihismul uman este preponderent inconştient, acest demers poate fi unul de lungă durată, rezultate vizibile începând să apară dpdv funcţional după cel puţin jumătate de an de terapie, în funcţie de numărul de şedinţe pe săptămână şi de măiestria terapeutului. Dar cel mai important rol în orice terapie de orientare psihanalitică îl are pacientul însuşi. Lucru pe care puţini îl acceptă, fiind mult mai la îndemână să dea vina pe terapeutul nepriceput. E drept, nimeni nu suportă cu uşurinţă o rană narcisică...

Aşadar, voltele pe care le descrie Ştefan Bolea în articolul său din Apostrof rămân nişte forme fără fond, nefiind întemeiate nici măcar dpdv al unei minime cunoaşteri a domeniului în care îşi plasează discursul. A trage, cu orice preţ, nişte concluzii pe care le doreşti pertinente din interiorul unui domeniu pe care nu-l deţii nici măcar în linii vagi ţine de ceva mai mult decât de diletantism. Poate că ar fi mai util să ne apropiem de domenii necunoscute cu mai multă precauţie şi mai mult bun-simţ, un bun-simţ funciar fără de care lucrul de calitate este imposibil.

 

Ioana Scoruş

Sartre, Ştefan Bolea şi psihanaliza

» anul XX, 2009, nr. 8 (231)