Sărbătoarea întoarcerii la sine

 

Rodica Marian

 

 

Conservându-Şi în esenţă filonul metafizic specific lirismului său, Andrei Fischof (Izgonirea din iad, Bucureşti: Euro Press, 2008) continuă, cu accente dominatoare, să-şi întemeieze o lume poetică (conturată, geografico-metaforic, în parabola unei insule, un continent, apoi un vulcan menit autodisoluţiei) închipuită din uneltele = cuvinte ale unei alte limbi, ale unei alte stări de gândire, ea însăşi născută din imperioasa nevoie a unei noi religii, de fapt „o neostoită sărbătoare a întoarcerii la sine“ (Insula cuvintelor). Condiţia acestei regăsiri se relevă textual în atributul fără psalmi, care determină atât religia cea nouă, cât şi neobositul festin al sinelui, legat intim cu ceea ce se cere nespus (am devenit sclavul-domnitor peste propriile-mi tăceri). Încă din acest poem deschizător al volumului, eul poetic afirmă o definitorie implicare în problematica sinelui profund, tratat cu încredere ca un alter ego, fiind reflexul matur şi responsabil al monologului interior al omului-poet cu sinele său. Constanta întoarcerii în sine străbate din miezul disoluţiilor, dezagregărilor din orice armonie celestă, departe de postura de martor al vreunui dezastru; pe de altă parte, nu-i nimic de consistenţa unui coşmar adevărat, fiindcă, în nucleul poetic, eul profund ascultă zbuciumul sinelui, ce vrând odinioară să scape de durerea cuvintelor nerostite, acum se precipită să se reinventeze ca domn al tăcerilor. 

Adânca implicare reflexivă a eului poetic se reliefează semnificativ în însăşi substanţa volumului, fiindcă poemele-peisaje conturează numai aparent un univers apocaliptic, aspectul de păbuşire în terifiant, obsedant uneori, este cel al suprafeţei textuale, pe când în profunzimea nivelului semantic de adâncime se detaşează cu putere, dacă nu preponderent, fie dorul după pacea din niciodată (confină cu „eterna pace“ eminesciană, cea de dinainte de facerea existenţei), fie amara, ispititoarea căutare a unei înţelepciuni, care ar fi de găsit numai într-un fel de pact faustic inversat. Această din urmă meditaţie sună amar, dar şi apoftegmatic, în poemul ce poartă titlul volumului, Izgonirea din iad: „Dar şarpele a rămas în rai./ Şi-a schimbat doar numele/ în Înţelepciune,/ aruncându-ne câte un solz/ imposibil de prins din zbor/ la vreme“. Totuşi, fulgurantele adevăruri accesibile la vremea năpârlirii vin peste drumul nostru, în treacăt, „cu preţul izgonirii tuturor,/ căci el, şarpele, a rămas în rai“. 

În subteranul sufletesc al poetului Andrei Fischof se instalează astfel o conştiinţă demistificată de orice iluzie vană, intuită poetic ca adevăr al unei realităţi apăsătoare, în disoluţie, dar nu lipsită de reperele unei lumi pe dos, ca o mare nelinişte visată (Mica Apocalipsă). În acest univers cu tente suprarealiste se intersectează, aparent paradoxal, o sensibilitate acută, cea a experienţei presimţite într-o trăire de după sfârşitul vieţii: „Trăiam încă, dar nu eram./ Nicicând./ În veci neplecatul din tine,/ temător până şi de întunericul din lumină“. Numai că există mereu o contrapondere, precum imensa pace nesperată care are iar şi iar forţa de taină a botezului pentru cel care naşte poemul, aşa încât poetul,  fericitul-fără-de-nume, poate renaşte odată cu „versul, autopsia gândului“. Sintagma versul, autopsia gândului defineşte de fapt, fericit, natura poeziei reflexive a lui Andrei
Fischof. Condiţia artei cuvântului se dezvăluie astfel a sta dinlăuntrul unei păci imense, singura care are impulsul propensiunii prin care se poate simţi beţia renaşterii în poem.

Rostul creaţiei, ca şi resorturile ei intime cu rădăcini în imensa pace, are o particulară prezenţă în volumul de faţă, în rafinarea ideii de creaţie nu în sine, ci pentru sine, împreună, desigur, cu nealterata încredere proiectată spre cititorul dorit ori aşteptat. Un text reprezentativ pentru aceste dimensiuni este Spovedanie imaginată: „Înger negru cu iz de spovedanie diabolică,/ mă-ntrebi: când scrii? – / ca şi cum ai vrea să ştii/ când nu respir“. Condiţia receptorului ideal se conjugă cu cea a duhovnicului diabolic, avertizând asupra pericolului din parţialitate, din nestăruire, din prea grabnica aparentă catalogare: „... atenţie, îmi spun şi eu,/ să nu mă dezamorseze/ cel ce se apropie citindu-mă,/ înainte de explozia sublimă împreună,/ născătoare de constelaţii pe cerul gurii,/ fierbinte căuş/ răsuflării“. Ultimele versuri pot defini uriaşele aşteptări ale poetului, extaziat de dorinţa împărtăşirii creaţiei, deşi, altfel, este conştient de natura actului creator artistic ca un act în sine şi pentru sine, necesar ca propria-i respiraţie. Explozia sublimă împreună se ambiguizează prin metafora căuş răsuflării, aprinzând în subsidiar conotaţia mai profundă a întoarcerii respiraţiei spre sine. 

De asemenea, în arealul confin al patosului avântat, numai aparent antinomic cu marea pace propice creaţiei, spaţiu înfrăţit în care se interiorizează tensiunea din dorinţa de transfigurare ori zbaterea gândului justiţiar, se înscriu versuri ce trec pragul răsucirilor dramatice spre amărăciunea strigătului, avânt care învinge totuşi neputinţa şi durerea, precum în antologica poemă cu titlul Şoptind, răfuiala. Însăşi reducţia creatorului la calificativul incisivei ironii („Dumnezeu al sarcasmului/ fă ceva“), provenită dintr-o cruntă dezamăgire („opreşte avântul celor năpăstuiţi de/ înţelegere strâmbă/.../ opreşte năvalnica împotrivire/ a gândurilor putrede“), este încărcată de veşnica tinereţe a sufletului poetic, justificând forţa ancestrală a rugăciunii, care încape încă, firesc, în formula meditaţiei. Într-un fel mai adânc deznădăjduit este poetul (Eu, evreul) şi proteica sa propulsie în imaginea globului terestru, ca „un soi de Sisif/ pe elipsa lui/ fără de sfârşit“ (Elipsa fără de sfârşit), fiindcă aceste texte ating gravele întrebări ale fiinţei, într-o lume în care „nu Iov este eroul/ ci trimisul Cerurilor/ satana“. Singura salvare întrevăzută rămâne prăbuşirea globului în el însuşi „şi astfel se vor sfârşi/ toate întrebările de prisos“. Curăţirea de prisosuri nu degajă întunecime, ci are consistenţa vindicativă şi vindecătoare a dreptăţii făcute morţilor care cer socoteală.

Printre gravele întrebări ale sinelui, pândit acum de o răscruce a identităţii, revin metaforele din sfera singurătăţii şi a umbrelor, proiectând un final de adagio, în care timpul poetic este, semnificativ, viitorul („La urmă, când voi veni,/.../ singur voi fi în ce-a rămas din pădurea vremii“). Insistenţa ipostazierii în viitor a singurătăţii – contrastând cu prezentul verbelor din restul poemului – are forţă evocatoare, dar accentele lui introduc şi o îndoială intens poetică, fiindcă înaintea finalului de adagio vor sta şi acele animale sălbatice, pe care poetul nu s-a încumetat să le gonească, lăsându-le sufocate de tăcerea sa. Valoarea nespusului capătă astfel un fel de veşnicire, pe când criza de sens atinge cuvintele şi valoarea lor de adevăr (Confuzii), ca o simptomatică şi imediată trăsătură distinctivă a lumii noastre, ea însăşi dezarticulată.

Apetenţa pentru „misterul“ lucrurilor, larg cuprinzătoare şi în volumele anterioare (Lucrurile, făptuindu-se), se desprinde acum din hlamida imediatului magic, presupunându-l cu toate acestea, fiindcă prevalează însufleţirea lucrurilor, care, înfăptuindu-se, „Nu se pot atârna pe o sfoară/ La uscat, precum cearceaful/ Pătat de seceta nopţilor din trup“. Poetul ştie acum că „Ne rămân doar plânsetele,/ Cele dinlăuntru,/ Cele la vedere./ De bucurii, de doruri,/ Aşijderea“.  În pofida acestei prevalenţe, plângerea lui Andrei Fischof pare să fie din stirpea plânsului demiurgic al lui Eminescu („De plânge demiugul, doar el aude plânsu-şi“), fiindcă, deşi nerestrictiv, poetul – în genere – îşi ascultă el, cel dintâi, durerea din bucurie, împăcarea din tensiune, liniştea din tulburare. Aceasta ar trebui să fie condiţia înaltei poezii, atinsă fulgurant în multe momente de graţie ale volumului, însă în acest text mai curând încifrată. Spun aceasta pentru că în acest poem există versurile: „Ca şi cum/ Viaţa, boală incurabilă,/ Ni s-ar oferi fără niciun gaj“.

Alteori, sentimentul unei crize febrile ori cel al lipsei de orice speranţă, un fel de disperare morală realizând cruzimea speciei umane (homo homini lupus) se iţeşte în unele poeme, dar rămâne într-un echilibru compensator, este înnobilată de seninătate, de multă suferinţă reală, needulcorată, totul având, de fapt, o aură de suportabilitate estetică (vezi şi E de ajuns, p. 18), care alternează cu raze de căldură omenească, la fel de dezabuzată însă (Ah, da, p. 19); toate aceste valuri-poeme se înfig unele în altele, precum imaginea apocalipticei şi posibilei reveniri a lui Iisus – în chip de tsunami – se înfrăţeşte cu „somnul din case ce opreşte valurile“.

Într-o antologie anterioară, cu un titlu emblematic (Prefăcuta linişte, 2003), Andrei Fischof celebra, doar tangenţial şi subteran, gândul parţialităţii cuprinderii lumii prin cuvânt, verbul său devenind dureros, dar nepatetic, aproape stoic. În volumul Izgonirea din iad această dimensiune lirică este în bună parte menţinută, uneori augmentată sub cupola unicei temeri, cea privind teama morţii minţii înainte de vreme. În acelaşi sens, Continua eliberare neîmplinită dezghioacă din haina abstracţiunii un concret al imaginii mult mai complex, exprimat fericit, deşi discursiv: „cineva totdeauna se grăbeşte/ să închidă grajdurile/ pe când caii fugiseră demult“. 

O totalitate organică ce încorporează experienţele poetice ale stărilor extreme şi limită, întru cele ale trăirii („încerc să nu-mi imaginez/ catastrofa învierii morţilor“), întru cele ale credinţei („Nu mă învinui de necredinţă, Adonai,/ când tu eşti cel care nu crezi în mine“), precum şi reprezentările interiorizate în regimul afectelor polare („cad stelele în mine“ sau „acum depărtările-s/ pavăza/ împotriva prea-apropierii/ a ceea ce sunt“), experienţele dramei războiului continuu, trăit la propriu, dar şi o conştiinţă superioară, cea a destinului ciclic al progresului spiritual, aceasta din urmă minunat transpusă în parabola cu titlul sugestiv Groapa comună: „Din eră în eră/ cărţile – mii, zeci de mii – / sunt vărsate pe marginea gropii comune/ a îndobitocirii./ Cineva trebuie doar să le împingă“.

Dimensiunea metafizică a versului lui Andrei Fischof, neosificată în abstracţiuni şi nici în sentinţe, nici măcar atunci când îşi interiorizează tensiunile socialului ori ale istoriei suportate, se încarnează în imagini ce nu pot masca fluxul sinuos al orgoliului dureros (ne)mulţumit de lume – implicit de sine – al creatorului. Incertitudinile, până la urmă, sunt mărci valide ale autenticităţii, ca şi neostoita năzuinţă de a face să „rezoneze“ în alte conştiinţe până şi însuşi sunetul nevăzut al tăcerii: „... Nu întinsul coardelor însetate/.../ nu echilibrul.../.../ nici mâna-reazem sunetului nevăzut/ al tăcerii.// Cutia de rezonanţă./ Acesta e secretul./ Acum şi-n veci vecilor“. Poate şi mai clarificator: „Să supravieţuieşti propriilor idei,/ Nu cu preţul devenirii statuie,/ Şi nici ca ţipăt în miez de coşmar./...// ... Numai timpul să nu se îngusteze“. Supremă ambiţie a lucidităţii şi înaltă modestie a necesităţii creaţiei, mereu sinceră cu sine. Versurile şi gândurile din cartea cu titlul Izgonirea din iad au – în credinţa mea, în sensul cel mai bun, adică valoros – elementele-cheie ale unei propedeutici pentru existenţa de dincolo, fiind şi o răfuială şoptită cu tot ceea ce dincoace rămâne imperfect.

 

Rodica Marian

Sărbătoarea întoarcerii la sine

» anul XX, 2009, nr. 8 (231)