Textualism, hiperconştiinţă, artifact

 

Iulian Boldea

 

Cuvintele de mai sus sunt şi cele pe care critica literară a bătut cel mai mult şi cel mai des monedă atunci când a comentat poezia lui Bogdan Ghiu. Zice Al. Cistelecan:

 

Un astfel de moment paroxistic de inutilitate a criticii e chiar poezia lui Bogdan Ghiu. Hiperconştiinţa ei, ca stare nu acută, ci endemică, face comentariile nu numai de prisos, ci de-a dreptul ridicole, condamnându-le la o redundanţă stridentă. Strategiile procedurale nu numai că sunt date pe faţă, dar sunt şi gata comentate, temele sunt puse nu doar în evidenţă, ci gata montate în coerenţă, tot ce mişcă în poem e analizat şi tras într-un limbaj quasi-conceptual, când nu chiar neted conceptualizat. Imaginarul e raţionalizat, redus până la dispariţie, iar enunţurile sunt logice şi redundante, concise şi precise.

 

Sau Marin Mincu: „Bogdan Ghiu constituie cazul de excepţie al textualistului hiperconştient, care trăieşte starea de textuare ca pe o condiţie asumată existenţial“. În timp ce Ion Pop observă că „ceva de caligrafie, de calcul şi ingeniozitate manieristă, produsul, artefactul unui meşteşugar capabil să savureze, când cu delicii, când cu o mare melancolie, acest regim claustral din perspectiva căruia, printre gratii de rânduri scrise, se văd tot rânduri scrise“.      

(Poemul din carton): Urme de distrugere pe Marte (Ed. Cartea Românească, 2006) accentuează cu asupra de măsură conştiinţa artificiului textualist şi a hiperlucidităţii ce alimentează viziunile poetului postmodern, pentru care lumea e minată definitiv de fragmentarism şi de bovarismul unei cunoaşteri dezabuzate, întoarsă asupră-şi, nerelevantă şi abuzivă. De altfel, accentele autoreflexive, dictate de exigenţele autocomentariului, se întrevăd şi în Rezumat sau despre principalele mesaje ale cărţii de faţă din finalul cărţii, unde demersul poetic şi recursul la explicaţiile poietice sugerează legătura inefabilă dintre carte, poezie şi labirintul referenţialităţii, dar şi condiţia de „sans papier“ a poetului, regizor, martor şi actor al textului propriu:

 

Cartea de faţă nu este o carte. Ci doar un adăpost provizoriu, precar, din carton pentru vagabondul, homeless-ul, sdf („sans domicile fixe“) care este (a fost şi, mai ales, a devenit, a ajuns, a rămas), metafizic şi social, poetul: un înveliş slab, friabil, poros, permeabil pentru altceva, mizer poate, şi misterios. Cu hârtiile lui, numai de el şi neîncetat scrise, poetul este un „sans papier“. Prin cartea de faţă el cere adăpost temporar în apartamentul tot mai declasat care sunt Cartea şi Poezia.

 

Pe de altă parte, Bogdan Ghiu deposedează condiţia poetului de orice aură, de orice transfigurare, de orice mistificare metafizică. Cea mai credibilă ipostază a creatorului i se pare cea de bricoleur: „În sfârşit (oare?), poetul face ce-a făcut de mult, dintotdeauna deja: bricolează. Se fereşte atât de geniu, cât şi de inginer, cu ingineriile lor întotdeauna politice, sociale“. Unduirile etice ale câte unui poem stau în siajul redempţiunilor unui logicism impenitent, ce relevă evidenţele penumbrei şi camuflează cu sârg insinuantele înfăţişări ale luminii: „Nedreptatea începe aici/ cu umbra unei lumini/ (are pe ce să se aşeze!)/ Lumina te arată te scoate/ în evidenţă/ privit din faţă eşti bine/ (eşti, ce mai!)/ dar în spatele tău în urmă/ (există înapoiere)/ atenţie începe nedreptatea/ Nedreptatea începe aici unde eşti/ unde stai în lumină/ Nu ştii niciodată unde ajunge“. Hiperconştiinţa ce răzbate din aceste versuri e pusă în lumină de chiar gesturile regizorale ale autorului, ce distribuie în cuprinsul cărţii poeme propriu-zise, pagini eseistice, forme succesive ale elaborării câte unui text, corpuri de literă diverse, dispuneri ale poemelor în diferite modalităţi şi forme arhitecturale. Toate acestea pentru a accentua conştiinţa de artefact a textului poetic, pentru a sugera relieful spectacular şi ludic al lirismului, pentru a, în fine, supralicita amprenta parodică şi ironică a câte unei frazări. Alături de poemele propriu-zise, relevante pentru firea intelectualist-teatralizantă a poetului sunt excursurile eseistice despre „caracterul mitico-poetic al meşteşugului“:

 

S-ar putea deci spune că atât savantul cât şi meşteşugarul se află în aşteptarea unor mesaje. Imaginea nu poate fi idee, dar ea poate juca rolul de semn, sau mai exact, poate convieţui cu ideea într-un semn, iar dacă ideea nu este încă prezentă, să-i respecte viitorul ei loc şi să-i traseze în negativ contururile acestuia.

 

În acelaşi timp, nu puţine poeme sunt consacrate mecanismelor scrisului, revelaţiilor şi meandrelor facerii textului, anatomiei şi fiziologiei poemului: „Acest spectacol al pielii,/ pe piele,/ cuvinte schimbând informaţii/ şi schimbându-şi informaţia,/ reacţii suprapuse şi întrepătrunse,/ intrând în contact, combinându-se/ reacţii la reacţii şi la/ reacţiile dintre reacţii./ Pe piele: pe pielea creierului,/ a inimii,/ organe învelite în aceeaşi/ piele ca şi tine./ Scriu elementar,/exterior,/ nu scriu,/ sub-scriu./ Subscriu celor scrise“ sau: „Scriind arăt încotro se/ scrie. Scrii/ ca să vezi încotro duce scrisul./ (Urmează-ţi scrisul./ Nu-l urmări)// Scrisul ne părăseşte“.

Poemele lui Bogdan Ghiu preiau din recuzita postmodernismului nu doar autospecularitatea exacerbat intelectualistă, dar şi predispoziţia spre reportajul poietic, spre aventura scriiturii care îşi refuză premeditat inocenţa, fiind, mai degrabă, fascinată de conştiinţa impurităţii revelaţiilor lirismului ontofag, din care orice reprezentare metafizică pare a se fi retras, subzistând doar o epifanie a textului ca prezenţă şi absenţă totdeodată. Facerea textului, răsunetul său în conştiinţă, scrisul – corporalizare a neantului şi subterfugiu al angoaselor cotidiene, cuvântul ca „amprentă mentală“, toate aceste constante ale poeziei lui Bogdan Ghiu nu presupun însă un refugiu instabil într-o pură virtualitate. Dimpotrivă, cuvintele instaurează un spaţiu eteroclit, mustind de avatarurile fenomenalităţii, în care trăirile se obiectualizează, devin maşinării inefabile: „Dacă cuvintele ar fi o bucată, o/ parte a lumii, de mult/ am fi murit sufocaţi, muşcaţi,/ linşi şi băuţi./ Dar dacă lumea nu s-ar face din/ cuvinte,/ de mult, acum chiar/ ne-am preface în simplă respiraţie/ alergând bezmetic, izbindu-se/ de pereţi./ Iar dacă cuvintele n-ar fi,/ totul ar fi aici deodată,/ claie peste grămadă,/ eveniment, revelaţie brutală/ stea în lac/ şi Dumnezeu cleios,/ neputincios,/ incapabil să se desfacă“. „Cutia de carton“ a poetului, adăpost şi subterfugiu al spaimelor existenţiale, reprezintă o proiecţie a vieţii şi a morţii, a unui eu expulzat din teritoriile iluziei, care îşi priveşte cu hiperluciditate condiţia proprie, sfâşiată între interioritate şi referent, între propriul corp şi facerea textului, între amăgirile metafizicii şi deziluziile cărnii. „Intimismul caligrafic şi reflexiv“, de care vorbeşte N. Manolescu în Istoria critică, relativizează absolutismul textualismului, configurând o temă a reveriei utopice, a retractilităţii afectelor şi a metamorfozelor conştiinţei vulnerabile a unui eu ce trăieşte drama unei situări în interval, în spaţiul nedeterminat în care poemul suplineşte trăirea, iar scriitura este o „venire fără venit“, o aşteptare fără obiect, o nostalgie a trupului care „naşte poezia“, o corporalizare a „dezastrului“, o în-fiinţare a fiindului („Corporalizează dezastrul/ care stă,/ dramatizează crima care/ se întâmplă./ Fă ceea ce e“).

Asumarea textualităţii şi a hiperconştiinţei nu exlude însă, la Bogdan Ghiu, „detaşarea de jocul textual“ (Marian Papahagi), după cum nu exclude nici promisiunea unei reinventări a fiinţei senzoriale şi afective, asamblată din reprezentări ale sinelui, din efecte ale spectacularului textualist şi din instanţele fragmentare ale unei imperioase propensiuni spre idealitate. Demontând fiziologia miracolului existenţei şi mecanismele artificiilor textualităţii, Bogdan Ghiu este, nu mai puţin, un sentimental refulat, ce resimte frustrările propriilor senzaţii şi trăiri ca pe tot atâtea colportări frauduloase ale unui extaz ilicit, dar nu mai puţin legitim.

 

Iulian Boldea

Textualism, hiperconştiinţă, artifact

» anul XX, 2009, nr. 8 (231)