Staţia terminus a istoriei

 

Mărturii ale unei prietenii necunoscute: Emil Cioran şi Benjamin Fondane

 

Dieter Schlesak

 

Cioran, care devenise un autor cunoscut într-o limbă străină, asemenea lui Nabokov sau Beckett, nu mi-a scris niciodată o scrisoare în limba română; ca şi cum ar fi existat un tabu dureros, el şi-a interzis limba română; pe 5 iunie 1984, la Tübingen, în cadrul discuţiei cu Gerd Bergfleth, a explicat că această schimbare lingvistică a fost o „emancipare“, o „eliberare de propriul trecut“, că franceza a fost pentru el un fel de „cămaşă de forţă“ ce a avut efecte curative prin rigoarea ei pentru un „balcanic“ indisciplinat. Pe de altă parte, iese la iveală şi cealaltă parte, anume regretul lui Cioran că a pierdut această limbă, adică româna, „un amestec de latină şi slavă, o limbă lipsită de eleganţă, dar infinit de poetică. Shakespeare, Homer sau Biblia în română sunt de excepţie“. Acesta este un paradox tipic pentru Cioran: afirmaţii extreme, care se exclud reciproc, apar una lângă alta în aceeaşi propoziţie.

Exista o contradicţie în personalitatea lui Cioran, care era legat de „străini“ printr-o iubire plină de ură. Această trăsătură de caracter se poate aplica şi la relaţia sa cu evreii şi cu prietenii săi evrei. În opera sa de tinereţe Schimbarea la faţă a României, pe care, ulterior, a repudiat-o şi el însuşi, a dat glas antisemitismului şi xenofobiei sale; ca emigrant în exil, venera acel popor care întruchipa exilul ca niciunul altul. În exil avea câţiva prieteni evrei. Unul dintre aceştia era Benjamin Fondane, pe care îl preţuia enorm, despre care a şi scris un eseu şi a vorbit elogios despre el în câteva interviuri şi scrisori.

Cam acelaşi lucru s-a petrecut şi cu Benjamin Fondane, care emigrase din România în Franţa cu mult înaintea lui Cioran şi care a scris în franceză.

Cea mai importantă contribuţie a autorilor şi artiştilor din România la cultura europeană este, în mod paradoxal, aceea a unui ferment, a unui catalizator în limbi şi culturi străine (Cioran, Ionesco, Eliade, Brâncuşi, Fondane ş.a., dar să nu-l uităm nici pe Tristan Tzara, care venea tot din România şi era evreu, ca şi Fondane). Cioran vorbeşte despre asemănările dintre gândirea română şi cea evreiască din exil.

Pot fi privite limba românilor şi cea a evreilor, în cadrul culturii esenţiale, ca un fel de „intermediaritate“ şi ferment? Limba românilor a exercitat o influenţă incomparabil mai redusă decât cea a evreilor, dacă ne gândim la marii evrei ai culturii germane: Kafka, Freud, Einstein etc. Mult mai modest ar fi acel „întru“ al lui Constantin Noica, în calitate de poziţionare a gândirii româneşti. Omul ca fiinţă ce stă între toate, ca punct de plecare şi punct de refugiu, exilantul genuin? Acest miez ascuns al lumii apare doar în slăbiciune, în durere, în frică. Pentru români, este un tip special de înţelepciune, obţinută din cele mai amare experienţe istorice: fuga pe post de apărare, defensivă prin retragerea în sine.

O „naţiune fără istorie“ nu este periclitată doar de fatalismul neînfrânat şi de impulsul morţii, ci este ispitită să transpună fatalismul şi pe plan politic; astfel, această mistică şi aceste complexe naţionale pot avea urmări devastatoare: mişcarea legionară din perioada interbelică a fost o dovadă îngrozitoare, a fost o tentativă de a suplini golul istoric printr-o compensare vitalistă şi şovinistă în domeniul culturii şi al factorului naţional; efectul compensator al culturii de dreapta a fost propagat „la nivel înalt“ mai ales de filosoful fascist Nae Ionescu şi, din păcate, Ionescu a fost maestrul talentatei generaţii a lui E. M. Cioran şi Mircea Eliade. Contextul nepotrivit în care apar marile spirite ale culturii române mi se pare mie, ca german, destul de cunoscut. Şi mă gândesc la o linie de dezvoltare a spiritului german care duce de la Nietzsche la Heidegger, de la Carl Schmitt la Ernst Jünger, da, de la Novalis şi Schelling până la Schopenhauer şi la Lebensphilosophie, la Klages şi Spengler. Şi cine a citit cartea lui Georg Lukács Distrugerea raţiunii sau cartea lui Farias despre tribulaţiile naziste ale lui Heidegger ştie de unde şi-au preluat ideile Rosenberg sau Gröfaz. Perioada defăimărilor ideologice a apus de mult în Germania, ar trebui acum continuat cu cei mai importanţi autori ai micii culturi române, numai că la un „nivel mai înalt“, fapt care deja s-a făcut în epoca lui Ceauşescu?

După emigrarea sa în Franţa, Cioran a trecut sub tăcere „păcatul său de tinereţe“. Cu  un asemenea trecut, nu ar fi devenit niciodată un autor celebru în patria Rezistenţei. Abia după trecerea sa în nefiinţă a devenit publică această greşeală a tinereţii. Într-un articol agresiv din Le Monde, apoi la o masă rotundă de la Radio France Culture, tânărul profesor de literatură Pierre-Yves Boissau, cel care scrisese şi articolul virulent din publicaţia menţionată, citează următoarele pasaje din Schimbarea la faţă a României: „Se pare că teoria rasială a luat naştere numai pentru a exprima sentimentul depărtării uriaşe care îl diferenţiază pe evreu de ne-evreu. Este o diferenţă înnăscută, nu izvorâtă din antisemitism sau din alte concepţii, ci dintr-o opoziţie manifestă sau ascunsă, ce caracterizează două fiinţe esenţial diferite. Evreul nu este aproapele nostru şi indiferent de cât de intim ne-am apropia, ne desparte o prăpastie, fie că vrem, fie că nu [...] Omeneşte nu ne putem apropia de el, fiindcă evreul este în primul rând evreu, abia apoi om“. Încă din 1940, Cioran a scris un portret ditirambic al lui Zelea Codreanu, conducătorul Gărzii de Fier; şi a existat un episod penibil: în 1940, Cioran a revenit în ţară de la Paris, deoarece trebuia să devină ataşat de presă, alţii sunt de părere că ambasador la Vichy. O poveste din cale afară de penibilă, pe care Cioran a ascuns-o întreaga viaţă.

Însă s-a îndepărtat de mişcare, probabil sub impresia crimelor fasciste. În timpul războiului, s-a dezis radical de trecutul legionar, ca şi cum l-ar putea radia! La o nouă ediţie din Schimbarea la faţă a României, în 1990, Cioran  a scris în prefaţă: „Am scris aceste divagaţii în 1935-36, la 24 de ani, cu pasiune şi orgoliu. Din tot ce-am publicat în româneşte şi franţuzeşte, acest text este poate cel mai pasionat şi în acelaşi timp îmi este cel mai străin. Nu mă regăsesc în el, deşi îmi pare evidentă prezenţa isteriei mele de atunci“.

Secretul înţelepciunii sale era lupta interioară... Iar în ceea ce priveşte relaţiile cu evreii, este uimitor că, în perioada ocupaţiei din Franţa, avea contacte aproape numai cu evrei unguri şi români, care, deseori, îl ajutau în dificultăţile materiale. La scurt timp după război, Cioran le scria părinţilor: „În principiu, toate ideile sunt false şi absurde. Rămân doar oamenii, aşa cum sunt... M-am vindecat de orice ideologie“. În anii ’50 a scris un eseu despre evrei, Un popor de solitari, şi acum se vede că îi venera, invidia, dorea să le calce pe urme, ca şi cum ar fi o relaţie oedipală fiu-tată. Aceşti „maeştri ai existenţei“ întruchipau, pentru el, destinul uman tragic şi exilul, iar ieşirile sale din tinereţe dau impresia unor izbucniri ale urii de sine: „A fi om este o dramă; a fi evreu, o a doua. De aceea evreul are privilegiul de a trăi de două ori acea conditio a noastră. El reprezintă existenţa excepţională par excellence...“

O existenţă excepţională spre care năzuia şi Cioran şi pe care a dus-o vreme de 60 de ani, în calitate de emigrant. O dovadă a schimbării sale încă din timpul războiului o constituie prietenia cu poetul româno-evreu B. Fundoianu, care a devenit Benjamin Fondane în Franţa, a cărui soartă l-a impresionat enorm pe Cioran, deoarece el, fiind evreu, era de două ori în exil. În 1944 a fost ucis la Auschwitz.

Benjamin Fondane/Fundoianu a fost încă din România de două ori înstrăinat şi exilat, fiind evreu. Am vrut să fac cunoscută opera pe nedrept uitată a acestui important poet şi eseist româno-francez, care a trăit în Franţa între 1923 şi 1944. Ştiam că Cioran nu putea trece pe lângă numărul 6 din rue Rollin din Paris, acolo unde locuise Fondane, fără să „resimtă dureri groaznice“, după cum afirma el.

Cioran însuşi, ca „înstrăinat“, nu se simţea nicăieri acasă, ci peste tot în exil şi, din câte ştiu, nu a acceptat niciodată cetăţenia franceză. Într-o scrisoare din 21 octombrie 1980: „Aţi avut dreptate să emigraţi de două ori“ (în 1973 emigrasem în Italia, din Germania, acolo unde venisem din România), iar el, Cioran, se duce, din păcate, la Dieppe, în Normandia, un loc rece de refugiu. „Mă simt mai îndepărtat de România decât vă simţiţi dumneavoastră, sunt un înstrăinat.“ Folosea foarte rar cuvinte româneşti, iar acest lucru se întâmpla doar atunci când îl invadau emoţiile. Era o scrisoare de răspuns la o epistolă a mea din 2 octombrie 1980, după ce mă vizitase în Italia traducătoarea lui în germană: „Doamna Heyden-Rynsch mi-a spus că aţi fost prieten cu Fondane. Dragă domnule Cioran, am de gând să traduc în germană şi să public câteva dintre frumoasele poeme uneori pline de presimţiri ale lui Fondane-Fundoianu. Spuneţi-mi, există mărturii despre sfârşitul său îngrozitor? Dumneavoastră ştiţi mai bine. Îmi puteţi spune ceva despre aceasta? Şi aveţi cumva unele dintre poeziile lui scrise în franceză?“

În scrisoarea din 21 octombrie, mi-a răspuns: „Într-adevăr, l-am cunoscut bine pe Fondane, eram prieten cu el în acei ani cumpliţi. Un spirit din cale afară de ascuţit. Acum doi ani s-a publicat o carte cu amintiri despre el. Am contribuit şi eu cu un textuleţ“. Era vorba despre un portret al lui Fondane, 6, rue Rollin, care a apărut în 1986 în Exercices d’admiration. „Mă obsedează soarta acestui mare om. Nu a făcut nimic pentru a scăpa de nenorocire, care, în mod misterios, l-a atras... Chiar azi am primit din Madrid un articol de la un prieten spaniol. În el găsiţi câteva date şi referinţe despre opera lui Fondane. Nu puteţi să comandaţi toate aceste cărţi de la o editură germană sau italiană?“

Ceea ce era misterios la Fondane era faptul că el „lucra“ cu destinul la modul profetic, ceea ce l-a impresionat foarte mult pe Cioran. Fondane a rămas la Paris, nu a vrut să poarte steaua evreiască; Cioran bănuieşte că avea o „complicitate cu inevi­tabilul“, şi o anumită „fascinaţie a tragicului“. Cioran îşi vedea prietenul ca pe un profet din Vechiul Testament, îl mistifica şi îl supralicita puţin.

Ca şi pe sine însuşi, Cioran îl vedea pe Fondane unilateral, doar ca pe un autor francez, lăsa deoparte importanta operă românească de tinereţe, pe când Fondane se numea Fundoianu. Mircea Martin a atras atenţia, în cartea sa fundamentală, asupra acestei dificultăţi de a-i aduce laolaltă pe Fundoianu şi Fondane. Există o anumită asemănare cu cazul lui Paul Celan, la care faza românească şi importanţa influenţelor româneşti au fost descoperite şi analizate parţial în Germania ulterior. Într-un interviu, Cioran i-a comparat pe cei doi, dar numai în ceea ce priveşte exilul şi holocaustul; îl cunoscuse foarte bine şi pe Celan.

Pe 9 noiembrie 1980, i-am răspuns lui Cioran: „Vă mulţumesc pentru informaţiile deosebit de preţioase referitoare la Benjamin Fondane, a cărui soartă mă cutremură. Voi cere cărţile de la Plasma prin intermediul editurii mele (Rowohlt). Poate voi reuşi să-l fac cunoscut pe Fondane în Germania. Evreii reprezintă o stare de excepţie pentru excepţia numită om! Probabil că de aceea atât de mulţi evrei, de exilaţi sunt creativi. Excelent articolul lui F. Savater despre secretul lor (da, în cea mai mare parte îi este dedicat lui Cioran!)“.

În primăvara lui 1986 l-am înştiinţat pe Cioran că, în toamnă, va apărea romanul meu Vaterlandstage, în care este vorba despre vina germană, chiar şi despre cea germano-transilvană; aici va apărea şi Dr. Capesius, farmacistul din oraşul meu natal; în 1944, atunci când Fondane a fost ucis, Capesius era farmacist la Auschwitz şi administra Ciclonul B. Şi i-am mai scris lui Cioran că marele meu montaj Fondane urma să apară în decursul aceluiaşi an în cea mai importantă revistă literară germană, Akzente. Pe 20 aprilie (această dată era întâmplătoare?), Cioran mi-a răspuns în germană: „Mă bucur că vă merge bine şi că o să vă apară cartea peste câteva luni. – Ce bine că Fondane devine, în sfârşit, cunoscut! Plasma a dispărut acum doi ani. Fondane este actual, iar cărţile lui nu prea se mai găsesc. Una dintre cele mai bune este, cu siguranţă, Dialoguri cu Şestov. Ştiaţi că, înainte de război, Şestov era în Bucureşti un filosof la modă?“

Deja de pe 15.3.1984 îl prezentasem pe Fondane într-o emisiune de durată la Radio Bavaria. Abia în 1986 au apărut primele publicaţii Fondane pe piaţa germană. În eseul Martor la graniţa imaginaţiei noastre, îl prezentasem pe Fondane în numărul din iunie al revistei Akzente; pentru cititorul german, importantă era soarta poetului şi eseistului franco-român, ucis de nemţi la Auschwitz; poezia lui Paul Celan, Fuga morţii, dedicată victimelor, nu putea fi exclusă din acest context al lagărelor şi al vinei germane. În Akzente au apărut şapte poeme, Limbă sălbatică, prefaţa la Privelişti şi apoi fragmente din Rimbaud, golanul şi fragmente din Fals tratat de estetică.

Cioran şi Fondane se cunoscuseră la Paris în 1941, prin intermediul lui Stéphane Lupasco şi s-au întâlnit de mai multe ori în locuinţa lui Cioran, între 1941 şi 1944, întâlniri pe care Cioran le zugrăveşte în micul său eseu 6, rue Rollin: „Îl vizitam adesea (îl cunoscusem în timpul ocupaţiei), având mereu intenţia de a rămâne numai o oră şi îmi petreceam la el întreaga după-amiază, din vina mea, bineînţeles, dar şi dintr-a lui: vorbea plin de entuziasm, iar eu nu aveam curajul, dar nici nu doream, să întrerup un monolog ce mă epuiza şi mă entuziasma“. Despre aceste discuţii nu se cunosc lucruri decât din eseul lui Cioran şi din scrisori, precum şi din mai multe interviuri.

Se pare că Fondane a fost denunţat de către portăreasă. Pe 7 martie 1944 a fost arestat de către poliţia franceză şi trimis la Camp de Drancy, împreună cu sora sa, Lina. Soţia lui era creştină şi, conform dreptului francez, el ar fi putut fi eliberat. Stéphane Lupasco, Jean Paulhan şi Cioran au intervenit la autorităţile franceze pentru a-l elibera. Însă el nu a dorit să-şi părăsească sora, spune Cioran. Fondane i-a trimis soţiei o cutremurătoare scrisoare de adio şi a fost deportat la Auschwitz pe 30 mai 1944, cu penultimul transport; a pierit acolo, în camera de gazare, pe 2 octombrie 1944.

Numele său este gravat pe zidul panteonului, împreună cu cele ale altor 167 de membri ai Rezistenţei. Şi pentru acest lucru a intervenit Cioran, într-o scrisoare din iulie 1948, adresată lui Robert Pimienta, preşedintele comisiei responsabile pentru inscripţiile de pe panteon, cerând să fie trecut şi numele lui Fondane.

Cioran mi-a spun că toate acestea nu s-ar fi potrivit câtuşi de puţin cu ideile lui Fondane, care le-ar fi considerat trădări faţă de adevărul ce nu poate fi imaginat.

Cioran şi Fondane se aseamănă mult în ceea ce priveşte ideile lor fundamentale. Pe Cioran îl impresiona mai ales respingerea radicală a acestui sistem civilizaţional dement, care ar trebui să conducă la o lume de dincolo apocaliptică a reprezentărilor noastre. Pentru Fondane, inamicul era „progresul“, care are morţi pe conştiinţă şi căruia îi aparţin sistemele sale, ideologiile şi limba. O complicitate ar însemna o dezertare la inamic: „Opera de artă s-a născut atunci când credinţa a început să se clatine“, scria Benjamin Fondane, care şi-a aflat sfârşitul la staţia terminus a acestei civilizaţii – la Auschwitz. Cioran era impresionat de faptul că Fondane ataca violent toate religiile-surogat, ideologiile, ideile, cărora le aparţinea şi arta, şi le responsabiliza pentru existenţa „târfei numite istorie“; pentru Cioran era important să se elibereze de „păcatul tinereţii“, după cum am văzut în acea scrisoare adresată părinţilor.

Fondane a ajuns, dispreţuind moartea, la graniţa ei infernală, acolo unde tot ceea ce produsese istoria era dus ad absurdum. Chiar şi limba! Şi nu trebuie să uităm că limba şi viaţa lui Fondane erau contopite. În portretul realizat, Cioran accentuează omogenitatea dintre „fizionomie şi limba sa“. Prin moartea lui, el a trăit moartea ei. În acea clipă îngrozitoare, despre care nu mai poate mărturisi nimic, s-a confirmat tot ceea ce a gândit şi a scris el. În ceea ce priveşte camera de gazare, nu mai sunt valabile nici credinţa, nici consolarea, cu atât mai puţin literatura. Se revelase ceva ce nu-şi avea termen de comparaţie. Fondane aflase ceea ce noi nu putem decât gândi; aflase şi plătise cu viaţa.

Cioran mi-a trimis câteva fotocopii, printre care şi ultimul eseu pe care Fondane îl scrisese cu puţin timp înainte de arestarea sa, Le lundi existentiel et le dimanche de l’histoire. Cioran mi-a mai trimis şi un mic eseu despre Fondane, 6, rue Rollin; Cioran ştia că el „trăia în permanentă cunoştinţă de cauză a unei nenorociri care se va întâmpla. Poate că, în forul său interior, se obişnuise cu ideea de a fi victimă, pentru că, fără această complicitate cu inevitabilul [...] nu se poate explica respingerea oricăror măsuri de precauţie“.

Cioran citise mărturiile unui participant direct referitoare la ultimele zile ale lui Fondane în spitalul din Auschwitz şi despre sfârşitul acestuia pe 2 octombrie 1944; spunea că este „o expunere atât de tragică şi de emoţionantă pentru toţi cei care l-au cunoscut şi iubit pe Fondane“. La final se spune: „Îmi aduc foarte bine aminte cum se plimba printre paturi şi cum îşi vizita prietenii francezi cu o pătură pe umeri, peste o cămaşă proastă (de pantaloni nu putuse să-şi mai facă rost). Cu toate acestea, îşi păstrează demnitatea, povesteşte amintiri literare, discută despre situaţia internaţională, exact ca şi cum s-ar afla la Paris, în mijlocul unui salon. Uneori, se urca în patul său şi stăteam mult de vorbă [...] Două ore mai târziu, pe 2 octombrie, după-amiaza, au fost duşi în camioane. Nu erau decât evrei; arienii fuseseră trimişi în lagăr, la muncă. Ploua. Cine îşi auzea numele ieşea din rând şi urca în camion. Erau 700. [...] Îl văd pe Fondane ieşind din bloc, trecând drept pe lângă ss-işti, închizându-şi gulerul pentru a se feri de frig şi ploaie şi urcând în camion. Camioanele pline ochi pleacă unul după altul la Birkenau. Două ore mai târziu, camarazii noştri erau deja gazaţi“.

 

Din volumul – în curs de apariţie – Martori la limita cunoaşterii: Studii, eseuri şi portrete (traducerea cărţii Zeugen an der Grenze unserer Vorstellung)

Traducere de Cosmin Dragoste

 

Din lipsă de spaţiu, notele au fost suprimate. (Nota redacţiei)

 

Dieter Schlesak

Staţia terminus a istoriei. Mărturii ale unei prietenii necunoscute: EMIL CIORAN şi BENJAMIN FONDANE

» anul XX, 2009, nr. 8 (231)