Întoarcerea la roman (II)

 

Mihaela Ursa

 

(Urmare din numărul anterior)

 

În cele din urmă, volumul lui Toma Pavel, Gândirea romanului, creşte din episoade hermeneutice foarte pasionale, din interpretări ale operelor reprezentative pentru epocile invocate pe parcursul analizei. Într-un plan de o mai mare generalitate, autorul mărturiseşte că a dorit să surprindă, în prima parte, „felul în care genurile narative premoderne concep perfecţiunea umană“, pentru a examina, în a doua, „tentativele moderne de a examina această perfecţiune în lumea experienţei cotidiene“. Definiţia cu care lucrează teoreticianul care „gândeşte“ romanul este una antropocentristă şi tradiţionalistă („gen care priveşte individul prin prisma aderării sale la ideal“), ceea ce sună cu atât mai încurajator pentru susţinătorii noului umanism cultural, cu cât vine din partea unui teoretician al ficţionalismului de talia lui Toma Pavel. Argumentul autorului este că romanul – cum s-a mai spus, deşi nu la fel de plastic – „înflorea singur şi de capul lui“ înainte de secolul xviii, profitând de marea sa adaptabilitate formală, tematică şi imaginativă. În schimb, de îndată ce a semnat pactul verosimilităţii (concurând realitatea) şi pe acela al modernismului (concurând poezia şi muzica), el a fost silit să abdice de la diversitatea sa anterioară, precum şi să accepte o disociere a receptării (între reacţia elitist-critică, valorizând modernismul ca experiment formal, reacţia auctorială, valorizând nevoia de accesibilitate publică, şi, în fine, reacţia publicului larg, valorizând lectura ca relaxare).

De remarcat este faptul că istoria romanului nu poate fi, pentru Toma Pavel, decât o istorie a receptării, respectiv a felului în care romanul a fost „gândit“ de la o epocă la alta. Presupunerile sale despre schimbările de interes ale scriitorilor şi ale criticilor se organizează în jurul receptării (fie ea publică sau specializată). Până şi definiţia de lucru oferită conceptului depinde de receptor, autorul preluând-o pe aceea larg informală care consideră romane cărţile care „de-a lungul secolelor au fost primite şi citite ca romane“. În acest context, capitolele dedicate povestirii şi nuvelei devin episoade obligatorii ale „gândirii romanului“. Totuşi, chiar şi aceste capitole sunt concepute din perspectiva distanţelor pe care le stabilesc cu reperul cărţii: de pildă, oprindu-se asupra temei iubirii, autorul semnalează felul în care, ca formă, nuvela nu se pretează la reprezentarea iubirii idealiste (perfectă şi independentă faţă de exterior, ca în romanele idealiste), ci eventual iubirii tragice (înrădăcinarea personajului în lume şi în „mediu“ precondiţionând eşecul idealizării).

Impresionantă, în fiecare pagină din Gândirea romanului, este o anumită atmosferă nonelitistă, mulţumită căreia, fără a sacrifica nimic din calitatea judecăţilor de valoare, interpretarea se întoarce către argumente de bun-simţ precum acela că romancierii şi-au dorit mai întâi să spună o poveste care să fie citită, şi numai accidental şi secundar şi-au dorit (unii dintre ei) să modifice paradigme ori evoluţii literare. Demne de tot interesul sunt, de aceea, consideraţiile despre deosebirile dintre „scriitorul de geniu“, „scriitorul de succes“ şi „scriitorul important“, respectiv influent în evoluţia genului. Această atmosferă trebuie pusă în legătură şi cu particularitatea stilistică a cărţii, reprezentată de frecvenţa propoziţiilor memorabile, nu într-un sens căutat epatant, ci într-unul de o colocvialitate (absolut academică) de cea mai bună calitate. Iată un pasaj despre omniscienţă:

 

această imagine a autorului, fiinţă vorbăreaţă, omniscientă, uneori inoportună, nu începe să fie necesară [...] decât în momentul în care, prin complicitatea scriitorilor cu inimă simţitoare, protagoniştii romanului ajung să vorbească, la persoana întâi, despre frumuseţea incomparabilă a sufletului lor, şi când, în alte romane, o voce şi mai puternică îi pune pe aceşti sublimi palavragii la locul lor.

 

Accentul intervenţiei lui Pavel nu cade atât pe prezentarea transformărilor din istoria romanului, cât pe manipularea lor realistă şi modernistă. „Prezentând această retragere a imaginaţiei ca pe o victorie a bunului-simţ“, critica realistă a clădit (cu concursul romancierilor înşişi) încrederea în sine a romanului direct proporţional cu dorinţa acestuia de a adera la adevărul social şi psihologic al omului modern. Sărăcirii paradigmatice aduse de victoria de secol xix a realismelor i s-a adăugat aceea la care romanul a fost obligat de experimentalismul modernist de secol xx, care, din avânt revoluţionar, bagatelizează importanţa tradiţiei. Numai că romanul nu se conformează întru totul directivelor culturale ale epocilor şi tocmai aceste momente de insurgenţă constituie carnaţia demonstraţiei din Gândirea romanului. Merită spus că nu despre o răsturnare de canon este vorba, ci despre lectura operelor canonice în această nouă lumină. Dacă ar fi să stabilesc la cald principala reuşită a demonstraţiei lui Pavel, aş spune că ea este tocmai detensionarea competiţiei canonice. Dezbaterea asupra canonului nu intră, tocmai de aceea, în Gândirea romanului, ea rămânând secundară faţă de nevoia de a repune în discuţie, pe poziţiile majore care li se cuvin, romane expediate într-o zonă derizorie de către o receptare critică tributară ea însăşi unor ataşamente extraliterare sau paraestetice (faţă de „adevăr“ ca nucleu al artei, faţă de „inovaţie“ ca obligaţie artistică).

Nu voi insista asupra a ceea ce reprezintă Gândirea romanului pentru istoricii şi teoreticienii romanului: este limpede că avem dinainte ultima apariţie fundamentală în domeniu. Cartea nu se rezumă la a desena (în culori şi nuanţe!) o istorie a romanului, ci scrie simultan o istorie a receptării, polemică faţă de câteva dintre cele mai autoritare teorii ale romanescului (v. „istoria naturală“ a lui E. Rohde, „istoria procedeelor“ a lui M. Bahtin, „istoria socială“ a lui I. Watt sau „istoria speculativă“ a lui G. Lukács) şi în măsură să modifice felul în care citim astăzi roman. Mi se pare absolut necesar de precizat că acest ultim volum al lui Toma Pavel reprezintă şi o sinteză de autor: poate că numai în Fragmente despre cuvinte am fi putut bănui cât de mult creditează teoreticianul lumilor ficţionale gustul estetic. Pentru că totul porneşte de aici, de la un moment problematic în care o tradiţie a receptării, o istorie monumentală ultragiază judecata de gust. În sprijinul acesteia din urmă vin ulterior argumente istorice, critice, dar nucleul dur al argumentului rămâne (măcar în pretext) cel estetic. În această ordine de idei, Gândirea romanului este o carte de recitire (cum au mai scris Anton Dumitriu la noi sau Matei Călinescu), respectiv o revizitare a marilor cărţi, dincolo de supraspecializarea ştiinţifică, pentru a recunoaşte în lectura romanului o formă inegalabilă de plăcere şi de cunoaştere. Nu în ultimul rând, acest volum de teorie şi istorie a romanului este în sine un roman cu personaje-cărţi: la final, Toma Pavel ne lasă să ghicim acest lucru (pe care-l bănuiam deja) atunci când se referă la cartea abia încheiată ca la „povestea pe care am spus-o“.

 

Mihaela Ursa

Întoarcerea la roman (II)

» anul XX, 2009, nr. 8 (231)