Scena clujeană

 

Susana Bogorin

 

Hecuba sau... Leul lui Fundulea. În ultimii ani, vara, cînd mă întorc acasă, pentru mici vacanţe, am avut norocul să prind cîteva spectacole insolite: Purificare şi O vară fierbinte pe Iza, la Cluj, Pescăruşul, la Sibiu, şi altele. Vara asta am fost curioasă să văd Hecuba, montată la catedrala – neterminată – greco-catolică. Excelentă ideea regizorală de a alege rotonda cu arcade neacoperită a catedralei: un loc potrivit pentru o tragedie greacă, deoarece conţine, vrînd-nevrînd, o sacralitate „naturală“. Cum de-a lungul anului sînt însă o constantă spectatoare pariziană, cunoscîndu-i prea bine pe tragedienii de la Théâtre du Soleil, mi-am dat seama curînd – o spun fără nicio aroganţă – că actorii clujeni dezvăluie o evidentă lipsă de cultură a spectacolului tragic. Într-o scenografie „naturală“, perfectă, am avut parte de o interpretare actoricească naivă şi rudimentară, de icnetele stereotipe ale Melaniei Ursu, acompaniate de răstelile şi arţagul aheilor. Nicio ştiinţă a frazării şi ritmării tragice, exterioritate goală ce nu-ţi dă niciun fior – asta a fost spectacolul. La toate astea le pune capac apariţia lui Agamemnon. Mai exact, atunci sar toate capacele. Agamemnon urlă din cap în coadă într-un asemenea hal, încît mi s-a părut că a răsărit din trupa de dulgheri a lui Fundulea; drept care mi-a venit pe dată în minte celebrul vers: „Bis leul! Bis leul! Răcneşte încă o dată!“ Amuzată, mi-am întrebat în şoaptă vecina de banchetă, ce avusese amabilitatea să mă aducă la spectacol, cine-i performerul. Dînd din umeri, vecina mea l-a întrebat la rîndul ei pe vecinul său din stînga, care la rîndul lui a ridicat din umeri...

 

*

 

Cîntăreaţa cheală, în regia lui Tompa Gábor. În 27 iunie, Teatrul Naţional din Cluj a prezentat premiera spectacolului Cîntăreaţa cheală de Ionesco, în regia lui Tompa Gábor.

După cum se ştie, Cîntăreaţa cheală (1950) are o versiune primă, Englezeşte fără profesor (1942-1949), în limba română; versiunea primă este la rîndul ei precedată, după cum mărturiseşte Ionesco, de o schiţă – tot în română – din anul 1942, apoi de Sclipiri şi teatru, care datează din 1946 – conform dactilogramei incomplete publicate de Mircea Popa în revista clujeană Apostrof (în 1998) şi celei complete publicate de Mariano Martín Rodríguez (în 2008, în Spania). Pieseta Englezeşte fără profesor – şi exerciţiile care au precedat-o – „prefaţează în absolut întreaga istorie europeană a teatrului absurdului“, după cum observă eseistul clujean Ion Vartic. Aş adăuga că e o mare şansă a culturii române de a deţine în patrimoniul ei, adică în limba română, această antipiesă scrisă de Ionescu înainte de a fi devenit Ionesco.

Aceasta este deci, pe scurt, istoria textului pe care l-a pus în scenă Tompa Gábor la Naţionalul clujean şi la a cărui premieră am avut bucuria să asist. Marelui regizor clujean i-a ieşit un spectacol perfect ca un ceasornic elveţian. Despre universul personajelor lui Ionesco, unii exegeţi au remarcat că este, mai ales la început, o lume a „marionetelor, bine închise în cutie“, căci „universul lui Ionesco este o păpuşerie plină de «fiinţe mici»“, iar „Teatrul lui Ionescu dă cu adevărat senzaţia de lume a păpuşilor cu cheiţă, care funcţionează – adică emit paralogisme, într-un coşmaresc duet al surzilor – atîta vreme cît le-a fost răsucită cheiţa“ (am citat din eseul intitulat Un Gorgias de Bucureşti, 1992). Ei bine, bazîndu-se pe mecanica agitată şi vidă a personajelor, Tompa Gábor a creat un spectacol extraordinar: scena este o cutie de păpuşi, în posesia unui elegant păpuşar în frac – Paul Basarab. El deschide cutia, răsuceşte cheiţa, iar personajele se animă, se pun în mişcare ca nişte marionete mecanice. Dl Tompa Gábor a reuşit să îşi sincronizeze perfect echipa, astfel încît actorii – şi anume Cătălin Herlo, Elena Ivanca, Adrian Cucu, Angelica Nicoară, Irina Wintze, Ionuţ Caras şi Silvius Iorga – joacă la unison, întruchipînd perfect păpuşile puse în mişcare de resortul mecanic. O scenă uluitoare, de mare intuiţie regizorală şi de excelenţă actoricească, este finalul: păpuşile parcurg, cu mişcări accelerate demenţial, tot spectacolul în sens invers, dinspre final spre început, pentru a se lăsa închise de către stăpînul şi proprietarul lor, de către „Proprietarul cutiei cu iluzii“, înapoi, în cutia lor de păpuşi. Intuiţia regizorală căreia i-a dat chip Tompa Gábor a fost excepţională, iar jocul măiastru al actorilor i-a conferit acestei viziuni un suport artistic ideal.

Spectacolul, cu siguranţă, este mai proaspăt decît acela de la Théâtre de la Huchette, la care şi parizienii, şi turiştii se duc în mod ritual, căci a devenit un monument al Parisului. Iar prin trei elemente ale sale, spectacolul de la Cluj este foarte în spiritul lui Ionesco. E vorba, în primul rînd, de structura circulară a Cîntăreţei chele, care a fost exemplar marcată scenic, pe deasupra într-un ritm extraordinar, ce pretinde actorilor un efort maxim de concentrare; mi s-a părut limpede că orice eroare de mişcare ar distruge mersul înapoi al mecanismului, care fascinează exact prin repeziciune şi precizie. Apoi, modul în care  regizorul scoate în evidenţă, prin complicatele mişcări şi înveşmîntări ale lui Mary, atît de parodiatul „teatru poliţist“, de care era obsedat Ionesco, ar fi al doilea element. În al treilea rînd, felul cum regizorul a înrămat întreaga antipiesă într-o cutie de păpuşi trimite direct la debutul editorial absolut al lui Ionescu, şi anume la Elegii pentru fiinţe mici, volum care conţine, cum se ştie, metafizica ionesciană: omul este o „fiinţă mică“ ce stă în palma Atotputernicului, pentru că lumea nu este altceva decît teatrul de păpuşi al lui Dumnezeu.

Tompa Gábor nu este la prima montare a Cîntăreţei chele. Au precedat-o alte cîteva, prima fiind în 19921, la Teatrul Maghiar din Cluj, după cum am aflat din caietul- program al spectacolului. Eu însămi am văzut a doua variantă, aceea prezentată şi la parizianul Athénée. Iar acest fapt m-a făcut să mă gîndesc că dl Tompa Gábor este din familia heraclitienilor. Precum Heraclit, care a ştiut că nu ne putem scălda de două ori în aceeaşi apă a unui rîu, căci timpul, adică apa, a trecut, a curs, s-a schimbat, şi Tompa Gábor, pasionat de această piesă ionesciană, „se scaldă“ într-o realitate aceeaşi, dar mereu nouă. Cu alţi actori şi cu alt public, el însuşi acelaşi, dar de fapt altul – căci „a curs“ în timp –, regizorul îşi perfecţionează viziunea sa interpretativă a bijuteriei teatrale care este Englezeşte fără profesor alias Cîntăreaţa cheală. Îmi vine să spun şi că dl Tompa Gábor este ca un mare violonist: îşi cîntă partitura favorită pe fiecare vioară de calitate la care are acces. Să felicităm trupa de actori a teatrului clujean că a fost o vioară bună!

 

 

Notă

1. E vorba într-adevăr de spectacolul din 1992, comentat la vremea respectivă  în revista noastră de către Bodó A. Ottó; ulterior, cînd am sărbătorit 90 de ani de la naşterea lui Ionescu, am republicat, în numărul pe noiembrie al revistei noastre, comentariul foarte interesant al dlui Bodó. (Nota redacţiei)

 

Susana Bogorin

Scena clujeană

» anul XX, 2009, nr. 8 (231)