Poem de  Letiţia Ilea

 

 

a fost o vreme

 

 

când mă ataşam de obiecte.

mai ales de anume obiecte.

 

pe la zece ani erau capacele de bere cehoslovacă

strivite cu un bolovan până deveneau asemeni monezilor

cu ele agoniseam cutii de chibrituri cu inscripţii

din ţări pe care nu mai sper să le văd vreodată

la capătul unui joc care nu mai are acum nici măcar nume.

 

a urmat colecţia de bricege

colecţia de praştii cioplite din alun chiar de mine

sau cea de undiţe care n-a servit niciodată

singurul peşte pe care l-am prins tot încerca să-mi spună ceva

şi eu nu înţelegeam mi s-a făcut frică şi l-am aruncat înapoi în Olt.

 

apoi colecţia de sârmuliţe colorate

din vremea când în cartier se construia centrala telefonică

auzisem la televizor ceva cu recuperare refolosire risipă

aşa că împleteam brelocuri multicolore pentru chei

pe care le pierdeam inevitabil.

 

colecţia de timbre a fost preschimbată

după două săptămâni de negoţ în bicicletă

la rândul ei transformată în chitară rece

iar cea din urmă a devenit încet un Petit Robert jerpelit

cu care aveam să-mi câştig apoi zilele – un fel de-a spune.

 

eram acum pe picioarele mele

aşa că am pornit noi colecţii

de umeraşe de lemn apoi

de linguri de lemn repede devenită serviciu de masă

pentru douăzeci şi patru de persoane

pentru că băieţelul care le vindea în centrul oraşului

era moţ ca şi bunicii mei

şi mai ales era mereu rupt de foame

sentiment care de-asemenea nu îmi era întru totul străin

 

nu ştiu ce s-a întâmplat cu toate obiectele astea

niciunul dintre ele nu mai e acum cu mine

mi-am amintit de ele aiurea în seara asta privindu-mi o unghie strivită

pe vremea când îndreptam capace de bere cu cărămida.

 

ar lua prea mult să vorbesc despre cărţi

s-au cam dus şi ele şi uneori îmi zic că bine-au făcut

totuşi mi-amintesc o copertă de carte rusească

poate „povestea unui om adevărat“

dăruită mie când împlineam nouă ani

în dedicaţie colegul meu tibi adăugase

că mă iubeşte pentru că învăţ bine

nu demult am aflat că tibi a murit

cred totuşi că n-am învăţat suficient de bine.

 

ei s-au dus

ele s-au dus

obiectele s-au dus.

 

mi-amintesc din când în când de unul foarte drag

purtat îndelung în geamantane şi rucsacuri

era o cutie de pepsi de metal de 330 de mililitri

cumpărată cândva din rapidul de viena

şi băută cu nesaţ pe peronul gării din cluj

în cinstea dezgheţului sau a îngheţului

sau a încălzirii globale.

 

ţineam cutia de pepsi într-o vitrină

pe care o lustruiam mereu

alături erau două diplome de poezie

şi un pahar cu periuţe de dinţi.

fumam şi adunam chiştoacele lungi

în cutia de pepsi încercând astfel sentimentul

pe care probabil îl aveau cei care depuneau la cec pe atunci

uneori luam cutia şi o cântăream distrat

chiar dacă nu-mi venea să fumez

când era plină mă cuprindea

un sentiment de stabilitate foarte necesar

într-o epocă în tranziţie

mult înainte de salariu ea se golea

şi asta mă arunca într-o stare de disperare

în care nici măcar fraze precum „tout aboutit ŕ un livre“,

sau „l’enfer, c’est les autres“

nu mai îmi spuneau absolut nimic.

din ziua de salariu fumam cu metodă

temeinic o vreme

stingând ţigările la jumătate

pentru a restabili precarul echilibru.

 

acea cutie de pepsi

m-a însoţit vreo zece ani.

a dispărut la o curăţenie de Paşte sau Crăciun

sau în vreo mutare.

 

de-atunci totul a început să meargă prost

nimic n-a mai fost ca înainte

nici pepsi nici ţigările fabricate de-acum în românia

nici fiinţele nici obiectele

nici aşteptarea nici disperarea

 

nu mă mai ataşez de obiecte

nu mai sting ţigările la jumătate

şi în general nu mai fac nimic constructiv

suflu fumul în cercuri şi îmi spun

că sunt şi eu aidoma uneia din aceste colecţii

lăsate în urmă fără părere de rău

întâi măselele de minte apoi zâmbetul

pe urmă sclipirea din ochi la vederea primei zăpezi

câteva scurte vieţi abandonate luate de la capăt abandonate

oricum fără mare valoare de schimb

oare ce urmează mă-ntreb cu o curiozitate distrată

de entomolog privind prin lupă gângăniile

şi în cele din urmă propriile degete

chiar nu mi-e frică

aştept

 

Letiţia Ilea

A fost o vreme

» anul XX, 2009, nr. 8 (231)