Despre povestirea cu tâlc

 

Irina Petraş

 

BraŞoveancă prin naştere şi locuire, clujeancă prin studii, dar mai ales prin şcoala echinoxistă prin care a trecut, Ruxandra Ivăncescu (debut absolut în 1984, în Echinox) era deja un nume (re)cunoscut la apariţia, oarecum surprinzătoare, a romanului său Marańon sau Adevărata istorie a descoperirii Lumii Noi (Editura Cartea Românească, 2008, 734 de pagini; Premiul Colocviului romanului românesc de la Alba Iulia). Eseurile, studiile critice şi cronicile literare fuseseră urmate de trei volume consistente şi bine receptate de critică: O nouă viziune asupra prozei române contemporane (1999), Ştefan Agopian (monografie, 2000), Paradisul povestirii – memorie şi realitate trăită în povestirea tradiţională (2004). Se poate bănui deja că Ruxandra Ivăncescu îşi scrie romanul sub două impulsuri: pe de-o parte, impregnarea teoretică a cititoarei mişcându-se, ani în şir, prin pădurea de simboluri a povestirii; pe de altă parte, subiectul însuşi, înţeles ca bună cale de a pune prelung şi nelitigios în discuţie o temă eternă a prozei: relaţia dintre ficţiune şi realitate, ambele informate bogat şi imprevizibil de memorie (citeşte: tradiţie, tensiune şi contaminare între istoria mare şi istoria măruntă, interpretare în/ sub vremuri, remaniere multiplu condiţionată a detaliilor etc.). Sigur că, în aceste condiţii, „cititorul va găsi de toate în romanul masiv şi dens al Ruxandrei Ivăncescu: savuroasă proză de reconstituire istorică, intrigă senzaţională cu inserturi fantastice, reflecţii discrete asupra modului în care (tocmai) se scrie un roman de aventuri, umor şi ironie alături de gravitate şi romantism“ (Al. Cistelecan).

Laitmotivul „povestea e calea“ se sprijină pe descoperirea că, „departe de a se lăsa decisiv influenţată şi absorbită de literatura cultă şi de cultura scrisă, povestirea tradiţională influenţează în continuare lumea cărţii şi a mentalităţii moderne“. În plus, „harul de a povesti (pe care autoarea îl are, dar îl şi deprinde dintr-o situare confortabilă în descendenţa marilor povestitori români), de a da naştere naraţiunii-pattern [...] este singura licoare aducătoare de nemurire, chiar şi pentru zei şi regi“, iar „dispariţia oficială a instituţiilor arhaice fundamentale, care au fost mitul şi ritualul, nu a dus la dispariţia lor efectivă [...] Nucleele narative din mit au fost preluate de alte naraţiuni: legenda, basmul, epopeea. Apoi de romanele cavalereşti, de roman, de arta cinematografică, de mass-media“.

Interesul/farmecul romanului de faţă stă în abila, delicata răsturnare de perspectivă. Mitul e adus în scenă prin amănunţită, documentată şi, deopotrivă, fantasmată demitizare, iar ritualul coboară din solemnitatea figurilor consacrate, de prim-plan, în lumea secundă, dar nicidecum secundară a făcătorilor cvasianonimi şi gureşi ai istoriei. Povestea, labirintică (marańon înseamnă labirint, de unde numele peruan al Amazonului, dar cuvântul are şi o melodie feminină şi alintată, ambiguă şi ispititoare, promiţând ea singură aventuri şi dez-văluiri), nu respectă calea bătută de secole, ci se abate scoţând la iveală o lume colcăindă, fremătândă. Întâmplările imaginate şi reconstituite de prozatoare sunt „transcrise“ de Louis Dunois (seńor Luis). Debarcarea din 1492 în Lumea Nouă se dovedeşte, pas cu pas, doar în mică măsură opera lui Columb, trimisul Isabellei de Castilia. Fraţii Martin şi Vicente Pinzon au ştiut şi au găsit calea înaintea lui. Reparatorie pentru ei, povestea instrumentată de Ruxandra Ivăncescu „repară“, în fond, marginalizarea şi marginalitatea. Aşa capătă sens chiar şi prezenţa în poveste a hangiţelor românce. Forfota de stup a personajelor ţese o convingătoare atmosferă de epocă. Povestitor care se respectă şi care îşi iubeşte instrumentarul cu îngăduinţa şi licenţele oricărui îndrăgostit, Ruxandra Ivăncescu scrie „cu un picior în erudiţie, cu celălalt în magie... în acea magie simpatetică presupunând transpunerea în gândul şi lăuntrul cuiva“ (vezi Marguerite Yourcenar, notele la Memoriile lui Hadrian). Identificarea cu toate personajele face ca spectacolul să fie de om-orchestră, împrumutând voci şi costume după cerinţele scenei şi momentului povestit, intrând în canon cu sine, modulând fraza în nuanţe infinitezimale pentru a asigura diversitatea, dar şi unitatea. Adevărul poveştii – în sens estetic şi deci existenţial – ţine de forţa expresivă a cuvântului care o încifrează pentru a o deschide înspre om. Acţiunea sa are loc dinspre Text înspre Lume, nu invers. Altfel spus, faza documentării este asimilată şi suspendată, aglutinată, lumea născându-se din nou din jocul cuvintelor care proliferează stări şi nuanţe imponderabile, deschise mai multor lecturi. Pedanteria descrierilor e menită să ambiguizeze enunţurile. De altminteri, cartea e ţesută anume din aşteptări, paranteze, digresiuni, avansări şi retrageri de ipoteze, îndoieli şi fandări, toate întărind „teza“ adevărului multiplu şi multiplicabil. Iată o secvenţă aleasă aproape la întâmplare:

 

În aşteptarea lui don Martin, mă străduiam să îmi fac şederea la Palos cât mai plăcută. Şi, într-o seară, am descins, împreună cu Alfonso şi Enrique, la o cârciumă vestită, unde petrecerea ne-a fost mai plăcută ca oricând. Vinul dulce şi gros de la „Mândrul Cavaler“ mă făcu să am chef de vorbă, şi vorba chema alte şi alte ulcioare cu vin. În timp ce sporovăiam ca în vremurile vesele de la Paris, am întrezărit o siluetă femeiască din cale-afară de atrăgătoare, cu priviri languroase, pe care le arunca de sub o glugă de mătase. Iar picioruşul ce se ivea de sub mantia-i lungă arăta la fel de ademenitor ca şi mâna gingaşă ce părea a-mi face semne de chemare. [...] Când să mă uit la ea mai bine, femeia dispăru. Apoi, când mă necăjeam mai tare că am pierdut-o, ea reapăru, de data asta mai aproape de mine, repetând şi mai limpede semnul de chemare. Frumoasa învăluită mai apăru şi dispăru de câteva ori, apoi reapăru în uşa ce dădea în stradă. Cu mintea înfierbântată de poveşti despre focoase maure ascunse prin alcovuri spaniole, dar şi de preaplinul vinului băut, m-am repezit după ea [...] Apoi, s-a făcut întuneric. [...] Am adormit sau am leşinat, nici până în ziua de astăzi nu ştiu ce s-a întâmplat. M-am trezit strângând în braţe silueta ce-mi părea a fi a frumoasei din sala „Mândrului Cavaler“. [...] Apoi am auzit în beznă, alături de mine (chiar în urechea mea), un chicotit ciudat, drăcesc, nu tocmai potrivit cu graţioasa mea nălucă. În timp ce dibuiam să găsesc o lumânare pe care s-o aprind, cineva mi-o luă înainte şi, în lumina palidă a făcliei tremurate, am zărit lângă mine cea mai hâdă arătare femeiască pe care putea s-o fi borât vreodată pântecele Iadului. [...] Cu părul măciucă în cap şi sudori de gheaţă pe spinare, am vrut s-o rup la fugă, însă picioarele-mi erau de cârpă. Am apucat-o în patru labe spre uşă, am ieşit în coridorul întunecat şi am încercat să dau de o ieşire. Şi nu găseam decât uşi care dădeau în alte şi alte coridoare întunecate...

 

Borges credea că nu se poate scrie despre prezent, martorii, capricioşi, ţi se uită peste umăr şi pot cârti cu dovezi „verificabile“ la tot ce spui. În schimb, trecutul, despre care Camil Petrescu ştia deja prea bine că e remaniabil, poate fi repovestit, iar căutarea timpului pierdut e un viciu încă nepedepsit. În schema general recunoscută a unei larg acceptate tradiţii, poţi introduce detalii oricât de libere. Fundalul e asigurat de enciclopedia comunitară. Aici, în acest chenar schiţat din câteva culori tari şi neaşteptat de durabile, jocul tău se poate desfăşura în voie. Riscul asumat e însă cel al absenţei oricărui efect pipăibil. Noile poveşti dinspre prezent spre trecut nu pot schimba nimic fundamental. Miturile seculare sunt de neclintit. E, până la un punct, cam ceea ce se întâmplă cu istoria literară. Descoperirile de detaliu după ani de cercetat arhive şi documente ard scurt în presă, în vreo carte, dar nu intră în desenul cel vechi, reaşezându-l, decât cu mari eforturi şi extrem de rar. Raftul istoric al locurilor comune e bine pus la punct şi rezistent. Cărţilor cu situare istorică li se va recunoaşte savoarea povestirii, picanteria noii viziuni, suspansul va fi degustat şi transmis din gură în gură, dar enciclopediile nu-şi vor modifica articolele tocmai puse în discuţie. Trecutul „imposturat“ la un moment dat (interpretarea ca impostură e deja, pentru mine, o noţiune asumată – orice interpretare ţine şi, până la urmă, ia locul „obiectului“ interpretat, fie şi temporar, coincidenţa fiind definitiv exclusă) acceptă oricâte alte imposturări, dar cea dintâi, asumată de memoria colectivă şi de tradiţie, e greu de clintit.

O carte pe cât de plăcută la lectură, pe atât de bună de pus pe gânduri.

 

Irina Petraş

Despre povestirea cu tâlc

» anul XX, 2009, nr. 8 (231)