Stricatul

 

Vladimir Narbut

 

(1888-1938 sau 1944)

 

Lividă, zarea se destramă

ca serul ceţurilor tulburi,

iar ici o scorbură – nara umflată

a unui uriaş ce-i gata să strănute.

Şi-ar strănuta buşteanul, el, strâmbeanul,

dar n-are forţă şi ceasu-ncă nu i-a venit.

Cu gheare de găină scurma-voi, să mă culc:

în noapte rătăcească răul, împiedicat.

Slăbănoagă-i şi-ncă mioapă:

vârtelniţa-n sucire, roată-roată.

Nasul fost-a sfredelit ca nuca

şi acrita vată e-n gaură, de mult.

Nici să scuipi n-ai unde! Şi saliva,

adunată din belşug, acum

o înghiţi ca purpuriu noroi.

Iar rănile din cerul gurii cu

puroiul lor acid te ard, te-nţeapă

şi-n spate furnicări parcă te-ar hăcui.

Să te-ntorci în sat?

O, niciodată!

Să te furişezi pe sub garduri, hambare,

căci rudele de tine s-au dezis

ca de-un tâlhar.

Mireasa Sonya...

Doamne!

Şi lacrimi îi ţâşniră

din ochii lui fără de gene

şi-mbrăţişând tulpina de mesteacăn

de hohote se zdruncină satirul.

În tremur, răul nopţilor se rupe

din avortonul iadului, acolo

lângă buştean şi povârniş silvan.

Pe buze, vlăguit, alunecă sinistru

verdele tampon – un cocoloş de vată...

 

(1913)

 

Traducere şi antologie de
Leo Butnaru

 

Vladimir Narbut

Stricatul

» anul XX, 2009, nr. 8 (231)