Cum să uiţi o aşteptare

 

Mihaela Ursa

 

Cu puţin timp în urmă, Dan Lungu declara, pe un post de televiziune, că nu se mai lasă astăzi influenţat ca altădată de criticile răuvoitoare, de atacurile presei, urmărindu-şi în schimb „proiectul“, convins fiind că un acelaşi obiect nu poate plăcea în acelaşi timp tuturor. Dincolo de afirmaţia de bun-simţ, mi-a reţinut atenţia ideea scriitorului concentrat asupra planului său. Vrând-nevrând vom citi în viitoarele istorii literare româneşti despre „şcoala ieşeană de proză“ sau despre „noua proză ieşeană“, ca despre o grupare „cu proiect“. Faptul că poeticile individuale ale unor scriitori precum Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu sau Radu Pavel Gheo (ieşean prin adopţie) au puncte comune – deşi sunt esenţialmente diferite – nu este o simplă coincidenţă ori doar o chestiune de afinităţi elective. În proza lor există mai multă strategie şi măsură tehnică decât s-ar crede la prima vedere, iar dacă ar fi să identificăm – în afara acestui caracter general – alte trăsături de particularizare poetică, printre acestea s-ar număra cu siguranţă detabuizarea ideii de literatură valoroasă estetic (însoţită obligatoriu în România de dispreţul snob faţă de literatura „pentru toţi“ şi de un inexplicabil complex de superioritate), reutilizarea autobiografismului şi a scriiturii imediatului (care îi apropie de optzecişti, pe filiera antitextualistă), tematizarea antipatetică a nostalgiei (prin care se produce reconectarea la literatura copilăriei şi a adolescenţei), ignorarea dezlănţuirilor sub-/inconştientului din contraliteratura douămiistă a conştiinţei alterate, în favoarea subiectului „minor“ şi a privirii caragialeşti, revenirea la un anumit tip de psihologie de suprafaţă, prin care literatura se întoarce către subiectul uman, dar numai atât cât să-i semnaleze inconsecvenţa sau lipsa de răspuns metafizic.

Ultimul roman al lui Dan Lungu, cel mai bine promovat de până acum, nu m-a lămurit prea bine asupra liniilor „proiectului“ asupra căruia m-a pus pe gânduri declaraţia televizată a scriitorului. Cum să uiţi o femeie (Iaşi: Polirom, 2009) este cu siguranţă deja o vedetă mediatică şi poate că va fi, cu ajutorul acestei promovări agresive, şi un bestseller sau punctul de pornire al unui scenariu de film de succes. El nu se ridică însă nici la nivelul realizării epic-reconstructive din Sunt o babă comunistă, nici la acela al invenţiei narative din Raiul găinilor. Cu alte cuvinte, dacă planul lui Dan Lungu are de a face cu întreţinerea vizibilităţii sale publice, cu siguranţă este un plan reuşit. Însă dacă el vizează consolidarea şi nuanţarea unei poetici de autor deja consacrate, atunci nu cred că ultimul roman aduce tocmai contribuţia la care ne-am aştepta.

Catalogabil în specia „romanului de dragoste“ postmodern – dacă hibridul acesta chiar există –, Cum să uiţi o femeie povesteşte despre dezvrăjirea unei relaţii, despre o ruptură amoroasă menită să rescrie totul de la capăt, retrospectiv. Deznodământul narativ, pe care n-o să vi-l dezvălui totuşi, adaugă la toate acestea, printr-o voită lovitură de teatru, mişcarea de recul a policierului cu final deschis. Dispariţia Margăi este însoţită de refuzul acesteia de a oferi vreo explicaţie în afara mesajului sibilinic „scris de mână, cu litere mari, caligrafic, ca de şcolăriţă proaspăt înţărcată“, ce nu spune decât: „Dragă Andi, am plecat. Te rog să mă ierţi! Cândva o să înţelegi, Marga“. De aici, investigaţia jurnalistului părăsit conduce la descoperirea – cum altfel – atât a unei părţi secrete a vieţii iubitei sale, cât şi, mai greu de acceptat, a unui depozit întreg de conţinuturi necomunicate în relaţie. De altfel, o frază precum „nu-i cunoşteam scrisul, de obicei schimbam e-mailuri“ exact în acest sens poate fi extrapolată.

Narativ, romanul joacă două voci: una direct confesivă, a lui Andi subînţeles din eu-l discursului, şi una indirect confesivă, a lui Andi devenit el, exteriorizat, aşadar, ca personaj separat de vocea care povesteşte. Câteva capitole îi sunt „împrumutate“ vocii feminine, pentru perspectivare. Alternându-le, povestea se scrie respectând o coerenţă aproape clasică – lucru care artificializează puţin toată această dedublare de personaj. Învăţând să-şi uite iubita, Andi continuă să fie ziarist de investigaţie (de aici venind majoritatea poveştilor secundare din roman), este silit să renunţe la fosta locuinţă şi – când nu mai are nicio altă soluţie – este preluat şi găzduit de un predicator neoprotestant, la care ajunge printr-o cunoştinţă întâmplătoare. Aici cred că începe problema (nu problematizarea!) romanului: anunţat ca unul „pe jumătate de dragoste, pe jumătate despre dragoste“, volumul integrează povestea iubirii pierdute pe fundalul unei oarecare regăsiri interioare. Numai că aceasta din urmă este tranşată într-o zonă riscantă: comunitatea neoprotestantă este recompusă şi reprezentată la intersecţia unei deconstruiri a clişeelor despre „pocăiţi“ cu o reconstruire neaşteptat de patetică a unei lumi utopice a generozităţii şi iubirii universale faţă de aproape. Ceea ce ar fi minunat de citit dacă Dan Lungu ar opera, să spunem, cu mijloacele unui Dostoieski, unul dintre puţinii, dacă nu singurul care a reuşit – prin accidentul geniului personal – să reprezinte narativ inocenţa absolută. Când însă mijloacele scriitorului sunt autenticismul biografist şi ironia cinică a cotidianului, o astfel de recuperare rămâne stridentă şi sună pe alocuri la fel de prost ca propaganda. Comentariul de un umor nuanţat cu care scriitorul ne-a obişnuit capătă aici tuşe incredibil de groase, jocul de cuvinte devine ieftin (v. „fie şi numai faza cu măgăriţa vorbitoare a lui Balaam ar fi trebuit să fie suficientă pentru a-i duce încolonaţi la Balaamuc“), explicitările agresează negru pe alb („să scape de senzaţia că bătrânul e imaginea lui proiectată în viitor“), o sentenţiozitate esopică apare de unde nu credeai („dacă era adevărat ce spunea Set despre viaţa oamenilor aceia, nebunia lor avea şi efecte curative. În fond, decât să se îmbete şi să se certe ca chiorii, mai bine trăiau veseli şi în armonie“). Nu ştiu nici azi cum să citesc fără să-mi piară entuziasmul de fan al lui Dan Lungu capitolul compus dintr-un lung chestionar de educaţie evanghelică sau replici precum: „Adică asta vrea Dumnezeu de la noi, să suferim? Dar explică-mi simplu, nu mă lua pe după piersic...“ Ca dintr-un film de calitate îndoielnică răsar şi scene precum întâlnirea lui Andi cu Marga, pe fondul insistenţelor unui pretendent agasant: „vrei să mă iei în braţe, te rog?“, îi cere fata, precipitat.

De altfel, povestea de dragoste pare scrisă fără motivaţie, dacă nu chiar fără chef. Altfel cum să ne explicăm rateuri compoziţionale precum acela în care iubitei îi sunt remarcate, fără prea mare fantezie lingvistică ori imaginaţie erotică, „linia muzicală a picioarelor, şoldurile dezinvolte şi fesele sculpturale“. Probabil că Lungu nu este un scriitor de reflecţie şi că nu avem dinainte decât un experiment nefericit. Oricum ar fi, nu am putut scăpa, citind Cum să uiţi o femeie, de senzaţia de text facil, nu pentru că mi s-ar fi părut scris de un autor neinteligent sau lipsit de vocaţie, ci pentru că pare „preparat“ pentru un public care trebuie învăţat să citească. Nu ştiu exact pentru care public şi care ar fi lecţia de învăţat, chiar dacă am bănuielile mele maliţioase. Reacţia mea trebuie, fireşte, înţeleasă în lumina mersului cu sacul la pomul lăudat, Dan Lungu rămânând în continuare creditabil drept unul dintre cei mai interesanţi ai zilei de azi. Dacă nu vă aşteptaţi decât la un roman agreabil, citiţi liniştiţi Cum să uiţi o femeie.

Mihaela Ursa

Cum să uiţi o aşteptare

» anul XX, 2009, nr. 4 (227)