Max, 6, Cortul

Diana Adamek

 

Dragă Alexandru,

 

Cât timp a scânteiat vara cu şopârlele şi libelulele ei îmbrăcate în aur, printre ele s-a strecurat şi o scrumbie pe care la urmă am dăruit-o, să vezi aici Babilon, nu m-am gândit să-ţi scriu, să mă ierţi, te rog, pentru asta. Dar acum o fac, fiindcă nopţile sunt mai lungi şi reci şi strălucirea ierbii are repeziciunea unui pumnal, şi în toate s-a lăsat asprimea corturilor întinse pe un câmp ca de luptă.

Mă gândesc că ai dori să afli ceva despre soarta oraşului pe care l-am ridicat după cum am făgăduit şi trebuie să ştii mai întâi că el s-a mutat în întregime din atelierul de la mansardă în grădină, unde îşi schimbă în fiecare zi înfăţişarea, liniile frânte se fac arcuri largi, iar în curburile cele mai fine se înmulţesc punctele de tensiune, nodurile din care vor izbucni lujerii, toate astea sunt acum încă focare tăinuite, deşi au deja o textură grea, care apasă la fel ca şi ceaţa. Şi culorile se schimbă, peste bolţi şi coroane s-au lăsat pulberi de cadmiu, iar borcănaşele cu tempera au prins o crustă cafenie, pe acestea Tania le mută pe rând sus, se teme să nu îngheţe într-o noapte. Stau de multe ori cu ochii aţintiţi asupra unei răscruci, tu imaginează-ţi o intersecţie luminată, şi urmăresc cum se dezveleşte scheletul acestui oraş. Ca şi cum sabia ar fi lovit de mult, dar văile spălate de ape ar aduce doar acum la vedere osul alb, arcada şi coapsa, mandibula şi sternul, claviatura de pian a toracelui şi globul rotulei, prin acesta, de pildă, a trecut o săgeată, toate urmele s-au păstrat, şi cele ale sângelui, şi cele ale pulberii de foc, ştiu unde a căzut paloşul şi unde ghiuleaua. Dacă acum rupi o creangă, nu mai musteşte în rană laptele alb sau seva de clei, ci un praf ca nisipul, dar şi în el sunt închise frunzele pe care le-au măcinat armatele de cleşti şi fălci ale tuturor viespilor, păianjenilor, furnicilor, melcilor şi gândacilor care au trecut pe aici. Cât timp toate astea vor dormi, fiindcă ne apropiem de echinoxul de toamnă, în estufa ta va începe banchetul. O, câte lumini se vor aprinde atunci şi cum vor gâlgâi otrăvurile şi cum primul lor semn, care e mai întotdeauna o dulceaţă, va inunda simţurile şi va amorţi de plăcere cerul gurii. Şi sărutul ucigaş se va strecura sub îndârjirea ta, fiindcă nimeni nu-ţi va cere îngăduinţa iertării pentru păcatul de care se va face pentru vecie vinovat, nici pântecul cald al femeii care acum se unduie în dans şi pe care, în ciuda atâtor opriri ale stelelor, tu încă îl vrei, nici mâna cu inel de jasp care amestecă veninul în fiertura de ierburi. Aburi şi fermenţi spulberă la urmă şi acest peisaj.

Rămâi aici, îmi ceri, şi eu mă închin, mărite, fiindcă slava ta va fi fără seamăn, eu ştiu deja asta şi stau de aceea, am mai spus-o, sub mai mulţi sori deodată şi lumina lor se amestecă într-un nimb violet care face umbrele atât de bogate. Dar şi pentru simpla pricină că în toată viaţa mea te-am urmat cu inima curată pe care cel mai mic o datorează celui mai mare. Căci aveai doisprezece ani, iar eu doar nouă, când ne-am legat în cea mai primejdioasă pentru suflet dintre bătălii.

O, prietene, mă întrebi mereu dacă ştiu ce s-a întâmplat cu Thomas, vulpea de care tu te-ai legat, cum şi ea, la rândul ei, a fost fără scăpare legată de lemnele vechi ale unui loc sufocat. Eu am să repet ceea ce de atâtea ori ţi-am mai spus, că nu ştiu altceva decât ce au şoptit vecinii, că a dispărut, dar tu mă vei cerceta şi vei căuta în ochii mei şi umbrele de sub ei, semnul minciunii. Caută, Alexandru, fiindcă imperiul acesta e fără hotar şi degeaba îţi întinzi corturile şi goarnele tale sună, iar caii îşi scutură povara hamurilor cu ţinte de argint, bătute pe nicovalele Persiei, nici tu nu vei găsi sfârşit într-o asemenea încercare. Şi eu umblu din hăţiş în hăţiş, dar nu ca să-ţi deschid cale, ci ca să ţi le fac tot mai tulburi, până când nevoia ta de a şti va adormi, şi ca să fiu mai sigur că aşa se va întâmpla, desfac deja ceara care ţine pecetluit dopul flaconului cu otravă. Cu durere la fel de nesfârşită ca înşelăciunea din care se naşte o fac, dar mai bine să-ţi curm firul zilelor decât să-ţi aduc spre cunoaştere ceea ce, într-o singură clipă, ţi-ar strânge tot trupul în gheaţa bătrâneţii fără sfârşit. Căci da, prea bine ai ghicit, eu ştiu ce s-a întâmplat cu vulpile.

Vroiam să-ţi vorbesc despre asta, dragul meu prieten, de când am început să construiesc oraşul, dar că eu am să fiu cel care am să-ţi torn otrava am vrut să-ţi spun chiar mai înainte, atunci când, la despărţire, ne-am îmbrăţişat şi tu, deşi ai ştiut că plase mincinoase întinzi, ai zis, Ne vom mai vedea. Toate se amestecă acum, la fel ca şi casele mele, esenţele de munte cu cele de câmpie, răsăritul cu apusul se strâng în aceeaşi pecete. Lucrez de ceva vreme la un mulaj despre care Tania crede că va fi una din multele mele ştampile, deşi simte că e altfel decât toate, în care să adun laolaltă vulpile cu iepurii şi stepele Asiei cu quintele portugheze, casele mele de lemn cu forturile tale de gheaţă şi, după ce am să le îmbarc pe o împletitură uşoară de plută, să le fac să se ducă, peste nisipuri şi spume, spre veşnicie. O barcă, o arcă, cu ea va pleca şi vulpea ta, aşa spune pecetea, şi nimic n-o va mai lega, nici lemnul, nici gheaţa, nici focul.

Oh, Alexandru, ştiu ce otrăvuri poartă sângele tău, am înţeles asta când mi-ai cerut să construim amândoi un oraş, câte unul pentru fiecare din cele două vulpi pe care n-am cutezat, copii fiind, să le salvăm. Dar e ultima noastră prinsoare această încercare, fiindcă şi peste oraşe şi în trupurile noastre iar ard flăcări şi toate gheţurile tale nu fac decât să le mărească lumina. Eu am semnat şi, aşa cum ţi-am spus, acum meşteşugesc pecetea, iar atunci când voi apăsa cu ea în pământul pădurii mele, sufletul tău uşor se va ridica spre stele. Eşti stăpân peste toate gândurile mele, prietene, şi te însoţesc în toate, doar în prag, după ce-ţi voi strecura băutura dulce care să te ajute să te desprinzi o clipă mai devreme înainte să se reverse durerea, doar acolo mă voi da deoparte.

Tu singur va trebui să treci în lumină.

„Iată, eu, Alexandru, împărat a toată lumea, şi până aici venit-am cu oştile mele. Şi-mi ieşiră înainte doi îngeri, de mă opriră aicea şi mă certară să nu mai merg înainte. Că voiu pieri. Şi de acolo mă întorsei la lume. De acolo merse o sută de zile, până ajunse la o beserică care se chema Hramul soarelui. Şi merse Alexandru la acea beserică şi să închină lui Savoat-Dumnezeu. Şi văzu acolo scripturi şi ceti Alexandru slovele şi ziseră aşa: Să ştii, Alexandre, că vei lua toată lumea şi de moarte nu vei scăpa, şi te vor otrăvi cei ce slujesc ţie.“

 

 

Mănuşi cu multe capete

 

Max nu se hotărăşte ce să facă mai întâi, după lentoarea dinainte, în gesturile lui trece acum un fluviu de foc. Caietul cu traduceri s-a deschis din nou, peste paragrafe au trecut multe nisipuri însă, pământurile şi aici s-au schimbat şi nu mai poartă nici tipsiile de aur ale gloriei şi nici clondirele nemuririlor mincinoase. Dar noi vrem această făgăduinţă, intră ca o răscoală vocea fundalului şi Max îşi aminteşte că, în timp ce căuta nuanţa unei cerneli pentru cuvintele rare, a deschis şi capacul unei lăzi cu păpuşi bibabo, care s-au năpustit, după atâta somn, cu sete în afară, iar pe mâna lui, dacă priveşte bine, s-a întins o mănuşă cu cap de mandarin. Câte lucruri face şi nu sfârşeşte niciunul, suspină Max, dar cu depărtare, ca şi cum ar vorbi despre altul. Şi uite că, în timp ce caută un cuvânt, nu e însă unul greu, fiindcă e de mult cunoscut şi în jurul lui fraza curge de la sine, „Spune-mi doar, acei oameni legaţi, ce oameni sunt?“, Max scutură puţin şi păpuşile de praf îşi refac ligamentele, îşi vindecă vertebrele şi capetele de porţelan se ridică, dă-mi doar paloşul în mână, iar mie castanietele şi mie înapoiază-mi jupa roşie, şi vei vedea ce lumi vom stârni.

Ceţurile cad însă peste oraşul de lemn şi peste mansarda cu multe sertare şi peste pătura de aur cu atâtea înscrisuri, iar toate astea se vor îndepărta abia spre dimineaţă, când ceara sigiliilor vor fi pecetluit deja răsuflarea prietenului.

Simt că te-ai dus, Alexandre, am văzut noaptea asta cum s-a ridicat spre cer o pasăre cu trupul în întregime de foc, însă semnele ei au fost ascunse şi doar eu am simţit-o, iar când am deschis uşa să intru în grădină, în prag au dansat flăcări de culoarea sângelui şi a aurului, aveau limbile împărţite şi înmulţite şi risipite, căci în Babilon încă suntem, între lei de aur şi porţi vopsite în albastrul văzduhului, printre care tu tocmai treci şi-mi faci, din zbor, semnul tăcerii.

 

 

Vulpea

 

Să rămână pentru vecie pecetluită taina pe care atât am întârziat să ţi-o dezvălui, asta-mi ceri, Alexandre?, sau, de aici, din căuşul acestei amintiri, să vă fac şi ţie, şi lui, împreună, un singur mormânt, fiindcă un foc duceţi amândoi spre lumile de departe şi în lumină scăldate. Din nou am întârziat, trebuia să fiu lângă tine cu mult înainte ca durerea să-ţi curme puterea cu care ai fi cerut tu însuţi să fac ceea ce, cu atâtea tăceri şi taine, am plănuit, să adun toată doza ta de morfină pentru o lună şi să ţi-o injectez deodată. Am exersat mişcarea, am schimbat ace şi seringi şi, ca să-mi dau curaj, am colorat apa simulacrului cu un amestec de răşini şi m-am mutat pentru asta pe pământurile pârjolite ale Asiei şi trăiesc de mult deja toate remuşcările şi nopţile arse de nesomn ale acestui gest. Tania tresare şi ea în vis lângă mine şi, deşi pielea ei e tânără şi caldă, când o ating, arde, ai avut dreptate, niciodată nu există doar un singur cort, un unic fort, ci o mulţime de canale, stradele, opaiţe şi case, o explozie de lumini şi încrengături vii încolăcite în jurul aceleiaşi rădăcini, al acestui arc de mult încordat despre care nu ştiu mai multe decât că va plesni dacă n-am să-ţi spun cum a fost:

Iată:

Un fulger galben spintecă noaptea, mătuşa Clematis îşi strânge la piept haina de ploaie şi-mi spune să luminez mai puternic cu lanterna. Dar ochiul luminii e miop, văd abia la doi paşi şi ne împiedicăm amândoi. Înaintăm greu, ţinându-ne de tot ce reuşim să apucăm, proptelile noastre sunt însă mişcătoare şi urcuşul ne cere eforturi îndoite. Mătuşa îmi întinde mâna, nu ştiu dacă pentru a mă ajuta pe mine sau fiindcă ploaia în rafale îi ia vederea, încurcându-i paşii şi făcând-o să lunece. Cade şi oftează, după care înjură, i-ar prinde bine o înghiţitură de rom şi chiar spune Unde naibii e sticla aia, dar întrebarea e doar ca să-şi reverse furia, căci ştie prea bine unde e recipientul invocat, clondirul, acasă, pe raftul de sub vitrina cu ceşcuţe aurii din care nimeni n-a băut nimic niciodată. O!, face ea, şi iar se împiedică, dar acum mâna ei n-o mai prinde pe a mea, şi nici eu n-o mai văd, doar îi simt opintelile şi răsuflarea grăbită, un fel de şuier fierbinte, de locomotivă cu aburi, atât de deasă e cortina de ploaie şi peste ea ceaţa care înţeapă ca o tufă de urzici reci. O urmez proptindu-mi coatele în pământul gelatinos, totul fuge însă în această baie de noroi, şi genunchii, cu care încercam un contrasprijin, nu reuşesc să se fixeze. O strig şi ea răspunde din nou cu o înjurătură, e aproape, cred că în dreapta mea, dar nu o văd, Eşti bine?, o întreb şi ea spumegă de furie când îmi răspunde că bine e ploaia şi sfinţii care i-au dat drumul să se reverse din temelii până în nori, da, şi mătuşa prea ade­vărat vorbeşte, căci noi sub un potop înaintăm. De ce nu mi-ai spus înainte de vulpi?, strigă ea, şi eu îi răspund că ştia de mult, de ce se preface, o rafală însă îmi acoperă vocea, apoi vine un fulger alb, o cutremurare a tuturor rădăcinilor, şi Hermann ne taie calea ca o nălucă, urlă el sau celălalt la care nu reuşim să ajungem, fiindcă eu mă rostogolesc sub o copertină de frunze, iar mătuşa Clematis scoate mai întâi un ţipăt, apoi urlă şi tot urlă şi peste tot ceea ce eu nu înţeleg se lasă ceaţa dulce care mi se strecoară din tâmple spre gât şi piept şi coboară în coapse de nu mai pot să mă mişc şi nici n-aş mai vrea fiindcă pentru mine cerul s-a făcut o pânză neagră cu perle şi mi-e atât de bine sub legănarea pe care mi-o trimite încât am să dorm, du-te, tu, mătuşă, şi salvează-l pe Thomas, cel legat, mie dă-mi însă şi chiar acum drumul să-mi desfac toate chingile şi să plutesc, de ce urli, de ce suspini, de ce şopteşti Ajută-mă, de ce se sfârşesc lumile tale odată cu vocea care spune Nu mai văd, ridică-mă.

Da, Alexandru, un vârtej a spulberat mai întâi lemnele vechi de la pământ, apoi un fulger a nimicit totul, a ars temeliile şi a aprins împrejurimile, eu l-am văzut pe Hermann sărind peste trupul căzut al mătuşii, avea picioarele cambrate, dar saltul lui era şchiop şi întunecată era blana lui care trimitea de departe mirosul arsurii, pe el l-am văzut, pe celălalt doar l-am auzit, dar n-am mai ştiut în somnul care m-a învins îngropându-mă sub o bură fierbinte, dacă e al ploii sau al vulpii legate glasul care desfăcea lanţurile şi despica pământurile, cutremurându-le pentru toate veciile pe care nu le-am mai putut salva. Fiindcă eu am alunecat, dar am auzit tot, Alexandru, am auzit cum s-au frânt lemnele, cum au scrâşnit oasele, cum a ţipat pielea aprinsă şi cum, la urmă, între negurile mele şi cele de ceaţă şi fum şi-a găsit loc tăcerea, un ecou subţire făcea ca totul să pară prinsoarea altor vremi, deşi eu acolo eram, iubite prietene, într-o clipă care a apăsat pentru totdeauna în pământ. Şi mai cred că, deşi tu n-ai văzut toate astea şi nici măcar n-ai aflat decât ceea am vrut sau ne-am amintit să-ţi spunem, sângele tău atunci s-a înclinat şi în clipele acelea în el s-a strecurat cenuşa cu care mi-a dat de atâtea ori după aia semnul despărţirii.

Tot atunci, sub fulgerul alb, cu mâna pe lanţul fierbinte, mătuşa Clematis a orbit.

 

 

Unde e Thomas,

 

Asta ai întrebat, când, peste o lună, te-ai întors din prima ta tabără de sculptură. M-am repezit să te îmbrăţişez, dar gestul s-a frânt înainte de a se defini fiindcă ceva în trupul tău se schimbase, purtai în el victoria, dar şi înstrăinarea, şi în lumina din ochii tăi sticlea deja gheaţa. Unde e Thomas, ai mai întrebat o dată şi ţi-am spus că s-a dezlegat şi a dispărut, am ştiut însă că nu crezi, după iuţeala cu care te-ai aplecat asupra genţii de la picioare, dar nu pentru a despacheta, ci pentru a-ţi ascunde chipul. Apoi ai cerut s-o vezi pe mătuşa Clematis, căreia i-ai adus o sticlă cu lichior de banane, ai luat din vitrina cu cristale două pahare şi te-ai îndreptat spre camera ei cu jaluzelele trase, iar atunci când ai închis după tine uşa, fără să mă priveşti, am simţit cum şi casa cu mucegai, şi pădurea după furtună, şi vulpea arsă, şi toate iubirile femeii oarbe de alături se fac pentru totdeauna trecut. Şi că eu, băiatul mai mic, scund, grăsuţ şi miop, nu te voi mai urma de aici înainte în niciuna dintre bătălii. Asta a mai făcut fulgerul alb, a luat cu el inima acelor clipe, poate doar mătuşii îi era într-un anume fel egal, căci ea îşi purta de mult orbirea, a şi murit repede după aceea, îngropată în căptuşeala de rafie a balansoarului în care se legăna de dimineaţa până seara în compania sticluţelor cu arome.

Ceea ce n-am reuşit să ghicesc, Alexandru, a fost pricina pentru care te trezeai noaptea scăldat de ape şi aveai nevoie de mult timp până când răsuflarea şi ochii tăi care vedeau ceea ce eu nu ajungeam să se întoarcă la viaţă. După astfel de praguri îţi era întotdeauna frig şi eu îţi mai aduceam o pătură şi mă strecuram lângă tine în cuibul răvăşit, rezemându-mi perna de tălpile tale şi aşa adormeam, nu toate nopţile se sfârşeau însă astfel, într-una ai urlat prelung şi ai spus că singura fiară pe care ar trebui s-o gonim din pădure, şi repede s-o facem, e spaima, iar în alta mi-ai cerut, era o poruncă uscată, să-ţi torn un pahar din oricare dintre licorile mătuşii.

Au trecut mulţi ani şi eu tot n-am ştiut de ce anume îţi era atât de frică, până când, în estufa, plimbându-ţi degetele pe coiful cu vizieră, ca şi când ai fi mângâiat un chip pe care eu din nou nu-l vedeam, mi-ai dezvelit în sfârşit taina şi atunci am înţeles că, deşi ai fost departe, fulgerul alb care a luat cu el trupul vulpilor şi vederea mătuşii nu te-a scăpat nici pe tine. Ţi-era frică de puterea propriilor tale viziuni, fiindcă tu ai văzut de mult vulpea legată mistuită de flăcări, de aia urcai drumul pădurii încruntat, te aşteptai de fiecare dată ca la capătul lanţului să găseşti un trup inert şi ars. Nu ştii de ce o vedeai aşa, spui, în timp ce degetele tale apasă prea mult în curbura coifului cu vizieră, doar puţin dacă prelungeşti presiunea, tensiunea, gheaţa va ceda şi, sub apărătoarea de luptă, ţeasta nevăzută va crăpa, Alexandru, Alexandru, spun eu şi cu această şoaptă te chem înapoi, la fel ca atunci când te trezeam din coşmaruri. Şi tu vii, dar ochii tăi altceva încă privesc şi acolo, în spaţiul vid, în osia fricii, ridici, chiar asupra capului şi inimii tale, paloşul, Dar dacă tocmai spaima mea că vulpea legată va muri arsă a fost cea care a chemat asupra ei fulgerul sfârşitului, poţi să ştii cu siguranţă că n-am fost eu cel care, în taină, înaintea furtunii, am ucis-o, şi ca să nu bănuiţi nimic, am plecat?, asta întrebi şi nu aştepţi răspuns fiindcă nu eşti singur, ci împreună cu gândul şi remuşcarea şi demonul şi otrava Babilonului şi fiara cu mii de peceţi cu care ai dormit şi ai băut şi ai iubit atâţia ani alături, în spinarea ta şi în gâtul tău cu voce răguşită şi în mâinile care au cioplit cu furie piatra, marmura, roca vulcanică şi acum gheaţa, iar eu atâtor glasuri nu pot întoarce nici şoapte, nici strigăt. Eu am ucis vulpea, spui tu, şi, fără să mai adaugi ceva, îţi scoţi de pe deget inelul de jasp pe care îl porţi încă de la întoarcerea ta din Egipt, e cel pe care ţi l-a dăruit, la despărţire, Roxana, şi mi-l întinzi. Când va veni timpul, să nu şovăi, vei şti atunci ce să faci, închide-te într-un cort şi roagă inima ta să-ţi şoptească. Şi mai ia cu tine şi această sticluţă, am salvat-o din balansoarul mătuşii, înainte ca cei care au venit să o ducă, să facă să dispară şi lucrurile, spre sfârşit i-au plăcut amestecurile de ierburi amare.

Cu asta, dragă prietene, şi cu multe altele încă despre care n-am pomenit, deşi erau toate legate acolo, de inel, de clondir, de ceaţa din privirea ta, ne-am despărţit.

Cum voi şti când va veni timpul, te-am întrebat, şi tu ai spus doar Vei şti.

 

 

O lingură grea şi o barcă uşoară

 

Multe sunt firele şi nodurile în a căror plasă plutim şi ne tot depărtăm şi ajunge un singur tremur pentru a aduce suspinul în toate, aşa spune Tania şi aşa cred şi eu de o vreme, mai ales de când s-au înmulţit semnele care-mi vorbesc de plecare.

Multe sunt însă şi lucrurile şi cuvintele care vor rămâne aşa şi nimic nu le va mai schimba, de ele mă tem cel mai tare, de toate dorinţele ori regretele care şi-au pierdut de mult corpul, dar au rămas să plutească în aer ca nişte fantome. Cum nu le poţi îngopa, nu poţi nici construi în preajma lor, căci istoria unui oraş începe abia în clipa în care îşi aşază primul mort în cimitir, ţi-am spus de multe ori asta şi tu râdeai şi o dată mi-ai răspuns că va trebui să mă iei cu tine în Babilon, căci am darul de a încurca limbile şi a amesteca lumile. O strălucire de fulger a trecut tot atunci prin ochii tăi verzi şi poate că această lumină mi-ar fi amintit alte ceruri despicate, dar nu mi-ai dat timp, te-ai îndreptat spre birou, ai căutat sub mapa cu schiţe şi mi-ai întins un teanc de foi prinse doar în două curele, Ce zici?, e Alexandria, a fost al tatălui meu acest exemplar, când l-am văzut prima oară era legat în piele cu broderie şi avea o cheiţă de argint, nu te-ar ispiti să traduci?

Ba da, şi de atunci mă tot încurc în hăţişurile acestei poveşti în care ne legăm toţi, chiar dacă paşii noştri nu sunt la fel, unii apasă în pământ, alţii plutesc peste nori, sunt, poate, şi din cei care se răsucesc fără somn în adâncuri, dar în jurul porţii albastre străjuite de lei fac cu toţii cerc, un şarpe care-şi gustă propriul trup. Căci iată, aşa cum eu îţi scriu acum ţie, deşi ştiu că scrisoarea asta nu te va mai ajunge, în anii în care noi ne legasem de vulpi, tatăl tău trăia arsura unei imagini care-l urmărea din copilărie, avea şaisprezece ani când a văzut lucrurile despre care îi scria tatălui meu care se stingea. Am găsit scrisoarea, netrimisă, împăturită între paginile pe care mi le-ai încredinţat, evoca decorul unui oraş din Nord, cu străzi şerpuitoare, una chiar aşa se numea, Kígyó utca, strada şarpelui, era acolo un magazin cu de toate, de la făină la cerneluri, ele mai cu seamă, cu nuanţele şi mirosurile lor, au ars nările şi patimile copilului de atunci, erau de toate, sepia, verde acid şi verde bronz, cinabru, albastru oriental, lapislaz, indigo, negru de grafit şi negru de fildeş, denumirile erau imprimate, în nuanţa despre care vorbeau, pe eticheta sticluţelor, şi ele felurite, înalte sau pântecoase, în formă de flacără sau scoică, toate astea şi le amintea prea bine tatăl tău. Dar de ce vroia să-i încredinţeze comoara asta părintelui meu care murea, nu ştiu şi n-am reuşit niciodată să ghicesc printre rânduri, deşi m-am străduit şi am reluat scrisoarea de multe ori, citind uneori doar fragmente, alteori numai finalul, după aia pe sărite, înnodând altfel frazele, însă fără răspuns. De fiecare dată, ca într-un număr de magie, repetat seară de seară, revenea acelaşi traseu: o stradă care urca cu multe răsuciri, imitând un şarpe care se ascunde în iarbă, magazia şi raftul cu cerneluri, iar după aia, da, acolo simţeam frigul şi, laolaltă cu el, sudoarea trupului febril, îmbrăcat în cămaşa fricii, clădirea sinagogii, cu porţile deschise. O făclie răsturnată ardea încă şi ea dezvelea mormanul de lucruri rămase după cei încărcaţi în camioane şi duşi la gară, tatăl tău a pândit totul prin binoclul găsit în magazinul abandonat, prin el l-a văzut şi pe prietenul Ellie strângându-şi la piept vestonul de postav, şi pe sora lui, Erika, pieptănându-şi cascada de bucle arămii. A mai văzut îmbrăţişări şi gesturi furişate, a simţit şoaptele după mişcarea buzelor şi într-una din ele a citit cuvântul Aşteaptă. Dar nimic nu l-a tulburat atât cât au făcut-o obiectele printre care, după plecarea tuturor, soldaţi şi prizonieri, au răscolit copiii cartierului, iată o insignă, un fular, a rămas şi o păpuşă şi un goblen înrămat înfăţişând asaltul Adrianopolelui, o pipă, multă murdărie, doar şoarecii fac aşa, a râs un copil, un altul a şuierat că-i zboară dinţii dacă nu-şi ia picioarele la spinare, unul mic scânceşte şi ar plânge dacă nu i-ar fi atât de frică printre mormanele în care se tot împiedică, o fată, se numeşte Doris şi tatăl tău o place, însă doar până în clipa asta, în care ea ridică ceva de pe jos şi începe să ţopăie în jurul trofeului, e o oglindă sub al cărei capac se ascunde un ruj, mai sunt şi altele multe, o fotografie cu trei adulţi, un copil şi un câine, o cordeluţă pentru păr, un scaun de tâmplărie, iar aici, această strălucire, această revărsare de argint, această lingură în care Filip, tatăl tău, copilul de şaisprezece ani, e gata să se împiedice. O ridică şi i se pare grea, cum poţi mânui un astfel de tacâm?, dar chiar în clipa în care se întreabă, mica ustensilă se face parcă de aer, îşi pierde şi greutatea şi relieful şi toate liniile se prelungesc, curbura duce în infinit şi până la sfârşitul timpurilor, Aşteaptă, răsare din nou vocea, dar ea nu apasă, dimpotrivă, ajută mişcarea să prindă aripi şi astfel căuşul lingurii se transformă, se schimbă într-o barcă, într-o arcă, într-o plutire care, deşi nu mai poate salva nimic, ştie să mângâie şi de aceea pleacă după toate acele suflete pierdute, între care şi al prietenului Ellie, fiul negustorului de cerneluri. Uşor se ridică paşii spre cer, par şoapte care se îngână, aşa spunea spre sfârşit scrisoarea tatălui tău, iubite Alexandru, şi cu asta, atunci, el îşi lua rămas-bun, cum şi eu voi face acum, împrumutându-i gesturile, căci, nu-i aşa?, tu spuneai, în Babilon, toate lumile se amestecă.

 

Diana Adamek

Max, 6, Cortul

» anul XX, 2009, nr. 4 (227)