De la Goga la postmodernism

 

Ştefan Borbély

 

 

Ca formulă personală şi spirituală, Dumitru Chioaru este un demn continuator al Cercului Literar de la Sibiu, prin care aş înţelege nu numai clasicismul suplu, referenţial din programul euphorionismului sau propensiunea către o lirică a fiorului religios, disciplinată prin rigoarea surdinizantă a formei, ci şi sentimentul apartenenţei subtile la spaţiul istoric şi multicultural al unei Transilvanii eterne, iubite prin intermediul oamenilor deosebiţi pe care ţinutul i-a produs de-a lungul timpului. Volumul Arta comparaţiei (Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2009) transmite această admiraţie participativă prin toţi porii săi, fie că e vorba de utopia „revistei colective“ pe care o realizau cerchiştii – şi care a translat în timp, arată Chioaru, în „opera colectivă“, de asemenea sublimă, a echinoxismului clasic – sau de „prietenia“ translingvistică şi transculturală între literaţi, aşa cum se leagă ea între Ady şi Octavian Goga. Două texte din carte îi sunt dedicate acestuia din urmă, intrat într-un con de umbră în „bătălia canonică“ a ultimilor noştri ani, în principal din cauza paseismului său băţos, naţionalist şi revendicativ. Opţiunea lui Dumitru Chioaru pentru cel înmormântat la Ciucea e semnificativă, poetul „pătimirii noastre“ fiind asumat în siajul unui „răşinărism“ sublim, expresie a unui spaţiu cultural ideal şi eterat, care l-a dat şi pe Cioran. De altfel, orgoliul de a-i aparţine unui Sibiu multicultural şi foarte pregnant ca forţă spirituală – este suficient să ne reamintim de puterea de care a dat dovadă burgul de pe Cibin organizând de unul singur, fără imixtiunea miticimii interesate, serbările din 2007 prilejuite de promovarea oraşului în onoranta calitate de „capitală culturală a Europei“ – transpare din toate secţiunile volumului, în care Cercul Literar de odinioară şi opera lui Blaga, Negoiţescu, Radu Stanca, Doinaş sau Balotă sunt analizate pertinent, cu forţa proaspătă a unui om căruia i-a fost dat să trăiască într-o obsesie, pe care acum o onorează cu entuziasm şi competenţă.

Să mai spunem că elogiul lui Mircea Zaciu, Ion Pop, Marian Papahagi sau Alexandru Cistelecan, produs serial într-un volum cu numeroase texte ocazionale, face parte din „regula jocului“, indicând un spaţiu geo-cultural de afinitate congenială, deşi niciunul dintre aceştia nu este un slujitor al „artei comparaţiei“. Dumitru Chioaru coboară rar la un etaj de vârstă inferior, pentru a intra în miezul intelectual fierbinte al generaţiei sale, cu excepţia lui Mircea Cărtărescu sau Gheorghe Crăciun; elogiul lui Al. Muşina îşi are în mod incontestabil rolul său în fişarea postmodernismului românesc, deşi sintagma de „nou antropocentrism“, care i se tot atribuie, nu îi aparţine, fiind elaborată de către Ioana Em. Petrescu. Însumând toate aceste atribute de bun-simţ şi reverenţe colegiale, rezultă faptul că Arta comparaţiei este un volum mai degrabă echilibrat decât speculativ sau spectaculos, foarte multe dintre textele sale fiind prilejuite de „acţiunile“ tematice specifice ale câte unei reviste de cultură. Formulând însă în acest fel sentinţa, nu-i pot retrage autorului eleganţa stilistică şi fluenţa nobilă a ideilor, nu pot să nu-i recunosc calitatea incontestabilă a efervescenţei intelectuale pe care o practică sau dorinţa de a întocmi fişe de lucru pertinente, sintetice, utile – excelează, în acest sens, secţiunea a III-a a volumului, Babel după Babel, dedicată postmodernismului şi problemelor identitare, din care aş distinge Locuirea în trecere, Vechiul ca noutate estetică şi După postmodernism: neantul sau un nou clasicism?; nu în ultimul rând, se cuvine să i se mai recunoască darul de a prelungi, în textele critice şi în eseurile de comparatism literar pe care le redactează, obsesiile ontologice şi structurale ale omului de litere integral care este, în aceeaşi tradiţie a interdisciplinarităţii plurale pe care o practică şi „cerchiştii“ elogiaţi adesea în volum. E reconfortant, astfel, să regăseşti un Dumitru Chioaru foarte complex şi interogativ în majoritatea eseurilor din volum, cu obsesii bine structurate, cristalizate suplu, prin capacitatea de a trece de la o disciplină la alta, tranziţie proprie formulei unui intelectual total, integrativ, pentru care genurile literare comunică între ele în capacitatea lor de a realiza o sinteză inefabilă, definitorie. Pornind, de pildă, de la neoplatonismul poeziei lui Ştefan Aug. Doinaş – cale obligatorie de acces într-un univers care îţi oferă de unul singur cheile cu care să deschizi majoritatea uşilor –, într-un eseu de coloratură diacronică, în care principalele teme din volumele poetului sunt rostuite în ordinea firească a evoluţiei lor structurale, Chioaru ajunge, în secţiunea finală a textului, la o foarte subtilă analiză a „etapei psalmice“ din volumele târzii ale lui Doinaş (Interiorul unui poem, Lamentaţiile, Psalmi, în două ediţii succesive), dar nu pentru a ilustra o continuitate, ci, dimpotrivă, pentru a marca falii semnificative, puncte de ruptură: trecerea de la eleatism la Vechiul Testament, de la serenitate la spaimă, surprinderea sacralităţii în fatalitatea întrupării omului, în păcatul care însoţeşte această întrupare. Mă disociez, de aceea, de sugestia pe care eseistul o formulează analizând Psalmul LVIII (p. 31), potrivit căreia poetul „se adresează unui Dumnezeu umanizat prin Iisus Hristos, credinţa sa manifestându-se empativ printr-un fel de imitatio Christi“; dimpotrivă, pasajul din poem pe care el îl reproduce („Când mâna mea se-ntindea încercând să apuce/ o parte a ta, întâlneam doar o cruce“) sugerează, în acord cu întregul ciclu, că noua credinţă („crucea“) reprezintă un impas în efortul atingerii unui Dumnezeu veterotestamentar, că „umanizarea“ credinţei, înfăptuită prin creştinism, nu face decât să obstaculeze calea către o religiozitate mai aspră, împrumutată – aici Chioaru are dreptate – din Vechiul Testament.

Pe de altă parte, mi s-a părut de bun augur revenirea eseistului la problematica „rezistenţei prin cultură“ şi a interiorizării, pe care a generat-o totalitarismul, în discutarea alternativei Cioran – Noica, adică aceea a „plecării“ în istorie (exilul) sau a retragerii în ontologie (prin decizia de a rămâne acasă), din eseul Parabola filosofilor, în care meditaţia pe marginea schimbului epistolar dintre cei doi gânditori este extrapolată asupra destinului opţional al întregii generaţii din care autorul face parte.

 

Generaţia mea – scrie Chioaru – s-a format, spiritual şi moral, altfel decât s-a programat de regimul comunist. [...] Rigiditatea sistemului comunist a făcut ca emigraţia sau retragerea-n sine, aventura sau asceza, feţe, de fapt, ale exilului (exterior sau interior), să fie resimţite ca o salvare individuală, însoţită de o permanentă frustrare: robia celorlalţi. Cioran sau Noica? Nici generaţia mea n-a putut depăşi criza acestei paradigme mitice.

 

Afirmaţia pare corectă, putem glosa la infinit pe marginea alternativei care ni se propune aici ca subiect de meditaţie, cu o mică diferenţă, însă: Noica a fost, pentru majoritatea membrilor generaţiei respective, o soluţie existenţială (prin marginalizarea sa sublimă, castaliană, prin ontologism sau prin efortul – de asemenea sublim – de a-şi împlini destinul spiritual în pofida restricţiilor culturale şi ideologice impuse de către Sistem: aici intră, ca pârghie de contact, şi exemplul „păltinişenilor“ Liiceanu – Pleşu), pe când Cioran a intrat „în joc“, ca alternativă, cu preponderenţă după Revoluţie, printr-un fenomen de aculturaţie recuperativă.

Partea cea mai stenică – şi, într-o bună măsură: surprinzătoare – din Arta comparaţiei  mi s-a părut a fi însă aceea din secţiunea a treia, unde sunt textele dedicate postmodernismului, în care Dumitru Chioaru privilegiază un postmodernism existenţial, vioi şi decomplexat, situat la mare depărtare de accepţiunea strict livrescă, imitativă, prin care unii mai continuă să vadă relaţia dintre optzecism şi apocalipsa culturală veselă a sensibilităţii universaliste pe care o trăim. În mod cert, Dumitru Chioaru are vocaţie pentru un postnietzscheanism vesel, auroral, acest din urmă cuvânt apărând, de altfel, de mai multe ori pe parcursul secţiunii cu pricina. „S-a vorbit despre postmodernism ca de o nouă stare de plenitudine a fiinţei“ – scrie el; „postmodernismul este noua auroră, corespunzător în vechiul ciclu Renaşterii“. De acord cu primele două afirmaţii, mai puţin cu aceea a omologării noii „aurore“ cu Renaşterea: aceasta din urmă s-a născut, cum ştim, din interiorizarea diferenţei axiologice dintre antic şi modern, pe care se bazează modernismul incipient, reprezentând, aşadar, compensarea energetică, viguroasă, a unei carenţe culturale acute, surmontate prin exteriorizare, în vreme ce axiologia postmodernismului merge într-o cu totul altă direcţie, înspre o orizontalizare temporală şi culturală realizată prin ontologizarea paradoxală a esteticului, despre care, de altfel, autorul vorbeşte în repetate rânduri, la fel de subtil cum o face despre alte multe lucruri frumoase din această carte.

 

Ştefan Borbély

De la Goga la postmodernism

» anul XX, 2009, nr. 4 (227)