„Scrisul, cu bucuria lui intrinsecă“

 

Irina Petraş

 

Scrisul e pasiunea supremă pe care şi-o recunoaşte Ovidiu Pecican provocat fiind de Ruxandra Cesereanu ca Prieten de marţi. Mai reţin câteva tuşe ale autoportretului în care îl recunosc imediat: calitatea rară şi generoasă în resorturile ei ascunse de „a zâmbi, privind în ochi“, aşadar deloc doritor să-şi încarce prietenii cu eventualele, inevitabilele sale amărăciuni; „dorinţa de a face un pic mai bine, mai suportabil, praful stârnit de vântul momentului“, cu gesticulaţia înţeleaptă a celui care ştie să privească în durata lungă a istoriei, acolo unde ierarhiile îşi schimbă surprinzător faţa, iar priorităţile se reaşază sub termenii omenescului; dar mai ales dorinţa (amară şi polemică, deopotrivă) de a-şi demonstra că „a munci repede, bine şi mult în domeniul preferat este, realmente, posibil, lenea, eşecul sau mediocritatea cu ifose nefiind un destin obligatoriu“. Nu în ultimul rând, pariul pe „marginea fertilă“, nu ca refuz al centralităţii, ci ca „o cultivare moderată a ei“. Dezinvoltura şi competenţa cu care se mişcă în mai multe teritorii în mod firesc complementare nu îi fac, desigur, viaţa uşoară, dar bucuria scrisului se poate descifra şi în cele mai înflăcărate polemici ale sale. Nu pierde niciodată măsura, nu-şi iese din fire, aşteaptă răbdător potolirea umorilor, căci spadasinul are mereu o floare la butonieră, iar intenţiile sale sunt curative, nu demolatoare.

Prozator, eseist, istoric, publicist şi traducător, Ovidiu Pecican a semnat romane – Eu şi maimuţa mea (1990), Razzar (1998, în colaborare cu Alexandru Pecican) şi Imberia (2006), proză scurtă, infuzată uneori poematic – Darul acestei veri (2001), Clipuri (2001), Zilele şi nopţile după-amiezei (2005) şi Poveşti de umbră şi poveşti de soare (2008), o excelentă antologie de interviuri cu Nicolae Breban, O utopie tangibilă (1994), un volum de convorbiri polemice, Vorbind (împreună cu Gheorghe Grigurcu şi Laszlo Alexandru, 2004), Trasee culturale Nord-Sud (2006), critică literară – Rebel fără pauză (2004), Puncte de atac (2006), Sertarul cu cărţi (2007). Este doctor în istorie (1998), cu un snop de solide cărţi de profil în portofoliu. „Scriu tot timpul“, mărturisea în alt interviu, din Tiuk! Nu i-a fost deloc la îndemână să scrie „atât de răsfirat“, mai adaugă, dar a ştiut să extragă decis şi cu o doză de simpatică superbie toată frumuseţea răsfirării sale polifonice şi neobosite: „Sunt, cred, scriitor, în multe feluri şi din direcţii plurale... Mă bucur însă nespus că pot ilustra, prin exemplu personal, o anumită direcţie de diversificare a tipologiei scriitorului român“. Gheorghe Grigurcu, la curent cu „vechea, dezolanta dificultate a mediului nostru cultural de-a recunoaşte multitudinea de manifestări ale unei personalităţi“, îi stă alături şi îi salută performanţele.

Am pe masă trei cărţi noi semnate Ovidiu Pecican: Dicţionarul celor mai bune cărţi de istorie românească (Timişoara: Editura Bastion, 2008), un fel de bibliografie analitică, exasperată de proasta circulaţie a cărţilor şi de şi mai deficitara asumare şi asimilare a descoperirilor; Reuniunea anuală a cronicilor literare (Cluj: Editura Limes, 2008) şi Regionalism românesc (Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2009), aceasta din urmă o reeditare a cărţii din 2003, provocată de constatarea că, la două decenii de la Revoluţie, avem încă „o serie de circuite regionale şi niciunul într-adevăr naţional, cu forţă de penetrare până la nivelul satelor“. În plus, rezultatele cercetării româneşti eşuează în ograda vreunei instituţii, în cel mai bun caz, iar societatea în întregul ei, ca organism, nu le recunoaşte, nu le asumă şi nu le utilizează pentru remanierea fundamentelor sale identitare.

Perspectiva propusă de Ovidiu Pecican în cronicile sale literare îşi extrage argumentele din instrumentarul celor două personalităţi dominante ale sale, prozatorul şi istoricul. Istoricul aduce fundalul real, cel asumat de cercetările succesive şi omologat prin studii savante, iar prozatorul, „un mincinos cu har“, adaugă ingrediente necesare umanizării portretelor. La toate astea se adaugă tonul sprinţar şi liber al publicistului, cu o aripă muiată în analiza politică, aşa încât rareori sunt cuminţi textele sale şi aproape niciodată interpretate într-o singură gamă. Rebel fără pauză, cum singur se recunoaşte în titlul unei precedente reuniuni de cronici, motivat de un, câteodată, exacerbat simţ al justiţiei (căci crede că merită luptat, măcar de dragul pledoariei, şi pentru lucruri care nu pot fi schimbate, tot aşa cum, alteori, uită vremelnic că adevărurile sunt relative), Ovidiu Pecican nu se opreşte la suprafaţa strict socială a lucrurilor şi întâmplărilor omeneşti, ci străbate, în fine incizii, nu de puţine ori de o subtilitate absconsă pentru un ochi grăbit, dar de o adâncime indiscutabilă şi extrem de incitantă, dincolo. Căci „spaţiul“ său scriptural are, cum am mai spus-o, patru dimensiuni şi încă una pe deasupra: oglinda din vis. Viziunea sa e „în colţuri şi rotundă“, cum ar spune Nicolae Velea, piruetând printre fragmente într-un dans ce le promite unitatea. Arpentor şi cartograf bântuit de întrebări, nemulţumit de răspunsurile prăfuite şi în răspăr cu transformările de adâncime ale omului şi ale lumii transmise de la o generaţie la alta, Ovidiu Pecican îşi citeşte contemporanii în stare de alertă şi urgenţă, aş spune, exersând, fireşte, lecturi în diagonală, frunzăriri febrile şi adăstări prelungi, de la caz la caz, din datoria asumată ardeleneşte de a instrumenta în cunoştinţă de cauză dosarul literaturii căreia îi aparţine. Totodată, încearcă, cu o doză de disperare, în ultima vreme, să învioreze lectura critică, să dea culoare şi înaltă gratuitate comentariului. „Nevoia de dreaptă judecare stă alături de spiritul ludic“, cum bine observă acelaşi Grigurcu. Invitaţia sună limpede şi are nuanţe de manifest: „Haideţi, domnilor critici, să ne facem treaba din mers, fără crispare, cu bucurie şi savuros, pe cât posibil. Prea multă morgă lasă loc şi prostiei cu monoclu, la papion, de ce ne-am erija în fantoşele preoţeşti ale unui cult care nu există? Prin sălile de lectură ale bibliotecilor publice, în edituri şi la mesele redacţionale altfel de citit se practică“. În cartea sa, „discursul este în conformitate cu ocazia“. Nici prea băţos, nici prea defensiv. Nescutit de note polemice şi ciupituri, după cum nici laudele nu-l ocolesc. Se dă bineţe şi se ia rămas-bun, după caz. Dar se savurează mereu prezenţele şi se evocă, de oricâte ori pare să ajute la ceva, lumea mondenă a scrisului autohton şi universal.

Cât despre rostul criticului, ştie că e vorba despre un contract liber consimţit între scriitor, critic, cititor. Cu autoritatea sa subiectivă, dar recunoscută ca valabilă, criticul promite să „vândă“ cartea şi să desţelenească drumul pentru cititor. E un „specialist“ de la un punct încolo inutil şi superfluu, mai ales într-un teritoriu locuit de prosumatori, să zicem. În absolut, scriitorul nu are neapărat nevoie de acest intermediar, iar cititorul adevărat, cel exersat în parcurgerea unor rafturi întregi de bibliotecă, se descurcă foarte bine şi singur. Desigur, „neatent la bazele precare ale autorităţii sale autoinstituite, criticul vrea să orienteze valoric, să instituie axiologii, făcând pentru asta piruete fals-mortale, tăind firul în patru, asamblând din subansambluri disparate struţocămile inedite. Parazitismul său – extrem de laborios, altminteri – este dublu, fiind îndreptat către ambii parteneri ai actului lecturii: cel care o furnizează pe aceasta şi cel care o consumă“. Dar societatea modernă şi mondenă nu renunţă (încă) la acest bun-conducător-de-texte care e criticul. Dimpotrivă, orice depunere a armelor de către vreun critic proeminent e deplânsă imediat ca o trădare. De altminteri, nu despre inutilitatea profesiunii pe care el însuşi o exercită cu har vorbeşte Ovidiu Pecican, ci despre o anume învechire a tonului. Dinspre bucuria scrisului, visează, de fapt, o reinstaurare a bucuriei de a citi. Cronica literară „are rosturi care ţin de dinamica libertăţii interioare, de nevoia de a exprima o poziţie proprie [...], de strădania de a da o semnificaţie mai generală lecturilor noastre, de aventura inteligenţei în descifrarea operei“. Ţine, aşadar, de larga şi tot mai acuta nevoie de comunicare şi împărtăşire. Ocaziile anului 2007 i-au comandat comentatorului texte-sinteză despre Coşbuc, Mircea Eliade, Pavel Dan, dar şi altele, mai punctuale, despre Radu Petrescu, Nicolae Breban, Radu Ţuculescu, Alexandru Vlad, Radu Mareş, Horia Ursu, Gabriel Chifu, Caius Dobrescu, Alexandru Vakulovski, Mariana Bojan, Daniel Vighi, Mircea Mihăieş, Leon Volovici, Monica Gheţ, Mircea Zaciu, Liviu Maliţa, Alexandru Muşina, Petru Poantă, Doru Pop, Cornel Robu, George Vulturescu, Dora Pavel. Cronici la o carte stau alături de crochiuri vag-sentimentale, o intervenţie polemică urmează unei încheieri la un subiect fierbinte, salutarea amicală a unei iniţiative se învecinează cu vreo tristeţe a cititorului de meserie. Reuniunea e colorată, diversă şi merită frecventată, căci bucuria lecturii e molipsitoare.

 

Irina Petraş

„Scrisul, cu bucuria lui intrinsecă“

» anul XX, 2009, nr. 4 (227)