Fondane – martor la graniţa imaginaţiei noastre

 

Dieter Schlesak

 

„Te aŞtept catastrofă, tu trompetă a morţii“1, scria el şi spunea că istoria e o târfă, care, în mijlocul absurdului existenţei umane, arată un trup, care vrea să te facă să crezi în aparenţe. El o boicota dispreţuind moartea; fiindcă acolo unde există trupuri, există şi moarte. El a lăsat totul în urmă, precum sfinţii şi asceţii din vechime. Deja la 24 de ani şi-a părăsit ţara, limba (română), „un poet care a murit în anul 1923, la 24 de ani“, aşa cum spunea el însuşi despre sine. Chiar şi în situaţii extreme, în timpul ocupaţiei germane în Franţa, „nu a întreprins nimic pentru a scăpa de arestare şi de dezastru“, mi-a scris E. M. Cioran, care era prieten cu el, „dimpotrivă, în mod misterios, chiar atrăgea dezastrul“. Se pare că a fost denunţat de către portar. A fost arestat în martie ’44 şi încarcerat la Camp Drancy; în octombrie ’44 a fost ucis la Auschwitz. Tot ceea ce scrisese până în ultimul moment a fost confirmat în acea clipă când a ajuns la staţia finală a istoriei, acea îngrozitoare clipă, despre care nu a mai putut depune mărturie. Şi, deja cu mult timp înainte, el atacase violent, în marile sale eseuri (La Conscience malheureuse; Faux-Traité d’esthétique) sau în poezii (L’exode: Super Flumina Babylonis), arta care nu poate surprinde această experienţă. El a mai atacat şi acest sistem civilizaţional dement, care ar trebui să conducă la o lume de dincolo apocaliptică a reprezentărilor noastre – prin religii-surogat, din care face parte şi arta –, făcându-l responsabil pentru existenţa târfei numite istorie. În mod paradoxal, l-a atras şi stimulat şi arta absolută a morţii. Credinţa în fatalitatea celor întâmplate era partea sa de moştenire estică. Îşi resimţea viaţa în bătaia secundelor: o execuţie kafkaescă, amânată la nesfârşit. Aşadar, moartea ca mântuire, ca prietenă, ca unică certitudine, în care te simţi liber. Încrederea se schimbă; numai ceea ce se ştie de mult timp, precum şi ceea ce este de mult uitat au un viitor.

O permanentă aşteptare a nenorocirii. Fondane era un om care voia să suporte nesiguranţa exterioară absolută; ceea ce există devine real intermitent, nu continuu. Însă aceea este plictiseala netrăirii palide, ceea ce este neîntrerupt, ceea ce este de la sine înţeles, lucruri pe care le ura. A scris o carte despre „ennui“ şi despre Baudelaire. Zumzetul vidului nevrotic din orăşelul moldav din care provenea i-a fost o traumă existenţială care l-a marcat.

Lăsase totul în urma lui, acel Benjamin Wechsler, născut în 1898 la Iaşi dintr-o mamă evreică şi care, la 14 ani, a început să scrie poezii în română sub pseudonimul B. Fundoianu; chiar din aceste versuri timpurii (din care a apărut o selecţie la Bucureşti, cu titlul Privelişti, abia şapte ani după emigrarea sa) el se depărtează de ceea ce este comun, obişnuit, de aparenţele înşelătoare ale unei idile aşa-zis intacte – cu balegă, recoltă şi coasă şi mâini pe trupul gol din fân. Se depărtează la modul radical şi de limbajul aparent al evenimentelor mimetice din natură, în care introduce mici „maşini demonice“, răstoarnă sintaxa. Încă din 1917 el avea presentimentul unei nenorociri globale; Fondane a fost încă de tânăr un profet bătrân: „Era în mine ceea ce sparge ca să nască, / în mine-un demon care şedea pe continent, / cu-o faţă care plânge şi una care cască, / în mine năzuinţa de-a deveni dement“2.

L-au marcat două evenimente: războiul din Moldova din 1917. Şi emigraţia. La Paris, concepţiile sale au fost influenţate de către Şestov, care se refugiase în capitala Franţei din calea Revoluţiei: absenţa lui Dumnezeu duce, prin intermediul acţiunilor-surogat, la un sfârşit inevitabil, de care noi suntem vinovaţi. Este acea fatalitate ascunsă, care vine de departe, pe care o purtăm fiecare în noi ca pe o moştenire, da, fiecare piatră, fiecare floare, fiecare animal o poartă. Deja de timpuriu, Fondane era preocupat de această idee: „Sculată de viteză se întreabă / ce-i energia asta fără somn, / şi-ar vrea din nemişcare să se rupă, / cu cel puţin o umbră, ca un pom“3.

S-ar potrivi mai bine termenul de „entropie“, astfel s-ar spune în ziua de azi în loc de fatalitate. Astăzi, chiar şi teoria ştiinţei este de acord că expresia, formula, cuvântul nu ajung în acel loc unde noi dispărem ireversibil. Imaginaţia trează este despărţită de aceasta, cuvintele fiind cele care ne reflectă logica. Sau „natura“? „Peisajul? Patria?“ Pe acestea „ştiu prea bine să le construiesc“ – în propoziţie. Contactul ultim, legătura cu ea este întreruptă. Iar oamenii sunt nişte nuci surde. „Mă trage în ureche al meu sânge, ce faţă de tine a păcătuit.“ Chiar şi în noi pulsează acea forţă abisală a distrugerii, a inconştientului: „Crâmpeie ereditare. Tu doar improvizezi ceea ce ai învăţat pe de rost; tu nu eşti tu“. Şi Fondane îl citează pe Tudor Arghezi, modelul său.

Dar cum să fie suficient „învăţatul pe de rost“? Poetul nevrozelor moldave, George Bacovia, l-a fascinat de timpuriu pe Fondane, deoarece el scrie fără inutilităţi; asociaţiile ideatice şi lumea exterioară se dezvoltă după un plan fals, cu material de umplutură; Bacovia a găsit în mod spontan un alt drum al adevărului, trecând dincolo de limbaj: el notează mecanic percepţiile, exact aşa cum se derulează, fără liant între ele şi absolut disparate. Astfel, în creier ajung numai cioburi ale realităţii. Bacovia evită binecuvântările culturii şi pe cele ale inteligenţei.

Fondane îl citează pe Goethe: „Un plan este cu atât mai bun, cu cât este mai puţin accesibil raţiunii“. Tocmai din această cauză el scrie pasteluri; bineînţeles, un fel de „antipasteluri“, după cum observă un critic. Dar în aceste idile cu subînţeles din „paradisul moldav al nevrozei“ (Cioran) se află vidul, procesele entropice – încă familiare, domoale, frumoase. Nonsensul chinuitor, chiar şi moartea erau perceptibile senzorial. Şi în avalanşa de simţuri clocoteau, în culorile şi parfumurile câmpeneşti ale unui limbaj juvenil, conglomerate senzoriale ce transcendeau în „febra distrugerii“; decădere în provincia uitată; totul era ameninţat  de natura luxuriantă, de ierburi, liane şi insecte care pătrundeau în case. Vechi ziduri crăpate, un timp părăsit, care stătea pe loc îmbătrânind; nu exista numai ameninţarea forţelor istorice coalizate ale fabricilor morţii, a tehnicii, ci şi cea a buruienilor, mucegaiului, a îmbătrânirii şi uitării în chinuitoarea lume de dincolo, precum într-un oraş mayaş înghiţit de junglă. În acea perioadă, Fondane/Fundoianu trebuia să se apere de apropiere, de arhaic, care îl enervau: ţăranului „îi place natura, precum viermilor care se iubesc pe sub pietre“, scrie el. Participarea sa la natură are loc prin intermediul binoclului numit poezie, în invenţii şi construcţii curajoase, un fel de răzbunare asupra obiectului, asupra lumii exterioare fade, care îl încolţeşte. Şi totuşi, uneori ai impresia că este influenţat de orbirea sufletească modernă a refuzului aperceptiv şi caută să compenseze pierderea senzorială; o foame disperată de realitate: „Aş vrea să sparg ferestrele din trup / pleoapă rece pe privire-nchisă, / să se aşeze-n mine ca-ntr-un stup / soarele blond cu miros de melisă“4.

Nu regăsim un extaz vital abstract, precum în expresionismul german al acelei perioade, ci avem de a face cu „cireşe şi femei cu sânii lor uscaţi“... Nu există explozii artistice înfierbântate, aşa cum se dezvoltă ele în metropole, aici există sămânţă şi clorofilă. Însă această intimitate moldavă a fost „inventată“, după cum scria Fondane însuşi; au existat perioada războiului şi perioada postbelică; anarhie. El încerca să compenseze toate acestea prin paradisuri inventate, pe care însă le infesta deja cu bacilul morţii, pe care îl resimţise acolo.

Poeziile de tinereţe sunt foarte senzoriale, intime, deoarece Fondane utilizează o tehnică învăţată de la Bacovia: evită „liantul“ cunoscut. Şi renunţă chiar şi la văz, lucrează nemijlocit cu elementarul, cu chimia simţurilor, pipăit, gust, auz; ochiul re­dă senzorialul doar în forme distante, nu prin atingere nemediată.

În afară de aceasta, totul apare ca fiind trecut, inclusiv prezentul, totul e amintire, de aici apropierea şi intimitatea invenţiilor, în care sunt incluse neconcordanţe, spărturi, abstracţiuni, pentru a face recognoscibilă entropia ca pe o neclaritate a observaţiei noastre.

Scufundarea în lumea aparenţelor înşelătoare; ura faţă de ceea ce este cunoscut, de prejudecăţi şi de măştile realului i s-a păstrat şi după emigraţie, ba chiar s-a amplificat drastic din cauza experienţei occidentale: patria fabricii morţii, pe care o văzuse în 1917 şi pe câmpul de luptă din Moldova – răniţi, morţi, grenade, tobe, „totul mirosea a moarte“; erau importuri occidentale.

Când, în 1923, şi-a părăsit ţara şi limba, a ajuns într-un vid nou. Dar i-a ţinut piept. Ştia că o artă în spiritul epocii este posibilă doar în situaţii excepţionale, prin intervenţia vieţii. Situaţii excepţionale pentru omul excepţiilor. Fondane s-a regăsit entuziasmat în ea, atunci când vorbea părea că se află „dincolo de sănătate şi boală“, aşa cum a fost descris el însuşi odată: „Cînd tăcea însă, el, omul care, trecînd peste orice, îşi domina destinul, avea un aer jalnic [...]“5

Artistul, un complice al tensionatului mers pe sârmă, al lui memento mori? Moartea, unicul său prieten în mizeria obişnuinţelor banalităţii cotidiene? O complicitate – dezertarea la inamic? Chiar şi limba – de mult timp complice, un alibi? Da, aşa simţea Fondane. Până şi poezia intermediază, este trădare, însă poeţii sunt genii ale minciunii şi fac un stat din sentimente. Această artă poetică se regăseşte deja în opera lui Fondane Fals tratat de estetică, un pamflet îndreptat împotriva poeziei de până la el. Începutul artei, al metafizicii, al religiei, începutul teoriei a fost un eveniment nefericit: „Opera de artă a pătruns în lume atunci când a dispărut credinţa!“ Înainte de acel eveniment nefericit, arta era un ritual, apărea în el. Artiştii nu erau singuratici, ci purtători de cuvânt ai comunităţii, mijlocitori între ceea ce stă în spatele metaforei „Dumnezeu“ şi muritori, halucinaţii lumii senzoriale. Psalmii, Biblia, Cartea egipteană a morţilor, miturile, toate aceste opere nu sunt, după Fondane, „opere de artă“, ci evenimente reale, părţi ale lumii; cuvintele frumoase, desprinse de acestea, sunt falsuri ale poeţilor, ideologilor, preoţilor. Poetul trebuie să se îndepărteze de falsitate, fiindcă numai aşa poate să stea la porţile clipei deschise şi periculoase, lipsit de apărare în hazard, dincoace de adevăr, în trăirea plenitudinii, acolo unde limba se conectează la o nesfârşită bogăţie de cuvinte a unui acum crud; astfel, se sustrage nefericirii istoriei conceptuale, „sclaviei sale“. Poezia este moştenitoarea mitului, cea care merge pe marginea „substanţei ascunse“ a religiilor. Acest lucru uitat devine materialul ei experimental, lucru desprins de real şi tabuizat în cotidianul modern: „Poezia se află acolo unde realul este resimţit ca fiind viaţă, iar ceea ce este viu devine un rezervor al supranaturalului“. Şi Walter Benjamin remarcase că poezia încă se hrăneşte din plenitudinea semantică deschisă a miturilor preistoriei matriarhale. În noua orbire sufletească, spune Fondane, ea fie este folosită abuziv pe post de ventil pentru foamea tainică de transcendent, provocată de moartea lui Dumnezeu, fie devine complice a dictaturilor şi a vieţii publice din democraţiile vulgare.

Acţiunile-surogat, rudimente în vid, otrava cuvintelor chiar şi pentru sufletul poporului ce musteşte în ele. Hitler, şarlatanul, a găsit prin intermediul credinţei sale surogat cel mai mare gol de pe piaţă din istorie, care s-a exprimat într-un mod atât de mizerabil. Ea nici nu a meritat ceva mai bun. Fondane a ajuns, dispreţuind moartea, la graniţa ei infernală, acolo unde totul era dus ad absurdum. Prin moartea lui, el i-a trăit moartea ei, în afară de aceasta nu mai contează niciun cuvânt, ci doar contrariul său. Sub influenţa lui Lev Şestov, el încercase de mult timp să găsească acest contrariu, să o ia înaintea acelei despărţiri – în no man’s landul pericolului morţii, oricând expus arestării de către lacheii acelui proces făcut omenirii. Astfel, el a reuşit să găsească o estetică a rezistenţei, o pătrundere în ceea ce nu mai poate fi spus, a reuşit să privească în carcera marii maşini teroriste de stat şi în cea a expresiei, cu sondele sale în Eu, cu puţin timp înainte de sau chiar în cadrul sfârşitului istoriei, lucruri care erau cu mult mai periculoase decât azi, nu erau atât de difuze, de palide şi de surde ca acum! Pentru el, moartea era pe post de deşteptător, nu era un abstract pur al apocalipsei colective, ci o bătaie la uşă, paşi auziţi pe coridor. Şi niciun sprijin în toate acestea în afară de frică, pe post de ultimă certitudine, care te face mai puternic decât cei care susţin că nu au teamă de moarte. Un concept al tragismului? Hilar pentru Fondane: hilară ar fi orice punte conceptuală care atinge în treacăt clipa infernală, penibilă îngâmfare. Cuvinte, etică, versuri? Toate acestea ar fi doar comice. Ele sunt viabile doar atunci când ajută la obţinerea contrariului lor. („Poezia este doar o pârghie, o unealtă, ce ridică o povară.“) Poate o pauză în evenimentele sângeroase, atunci când ţi se taie respiraţia. Numai absurdul, ininteligibilul ne mai reflectă ceva din adevăr (relaţie neclară chiar şi a poeziei?), viaţa şi scrisul sunt posibile doar din acest punct? Un punct dincolo de imaginaţia noastră? Dincolo de toate legile naturale pe care le cunoaştem? Înţelegem mai bine retrospectiv. Va veni un timp, scria Hegel,  când moartea va duce o viaţă omenească. Acest timp a sosit. Ca şi cum inimaginabilul istoric, doar bănuit sau gândit, s-ar percepe pe sine însuşi. Orice sprijin de până acum, chiar şi moartea de până acum s-au dus. Şi chiar şi Auschwitz – nu mai e niciun nume. Ceea ce mai există este Nimicul, ce poate fi înţeles numai negativ, în expresii nonconceptuale şi cu rămăşiţe ale credinţei în Dumnezeu. Fondane îl citează pe Rimbaud, autorul său favorit: „Dar ce e Nimicul meu pe lângă grozăviile şi consternările care vă aşteaptă“.

 

 

Note

1. Toate citatele referitoare la Fondane din acest articol au apărut în Akzente, Zeitschrift für Literatur, editat de Michael Krüger, fondat de Walter Höllerer şi Hans Bender, anul 33, caietul 3, iunie 1986, p. 252 sqq. În Akzente au apărut şapte poezii, Limbă sălbatică, prefaţa la Privelişti şi apoi fragmente din Rimbaud, golanul şi fragmente din Fals tratat de estetică. Traducerea: Dieter Schlesak.

2. B. Fundoianu, Paradă, in Versuri, Bucureşti: Editura Cartier, 1999, p. 18.

3. B. Fundoianu, Un tren de marfă, in Versuri, p. 31.

4. B. Fundoianu, Alte privelişti (II), in Versuri, p. 63.

5. E. M. Cioran, Benjamin Fondane: Strada Rollin nr. 6, in Exerciţii de admiraţie: Eseuri şi portrete, traducere de Emanoil Marcu, Bucureşti: Humanitas, 1993, p. 151.

 

Dieter Schlesak

Fondane – martor la graniţa imaginaţiei noastre

» anul XX, 2009, nr. 4 (227)