Confesiune literară şi document istoric

 

Florin Soporan

 

Editura Polirom propune cititorilor o insolită analiză asupra câtorva decenii din istoria noastră contemporană, din perspectiva unui gen literar care şi-a recâştigat un loc privilegiat după 1990. Aşa-numita literatură de sertar era chemată să restabilească paradigmele culturale negate de realismul socialist, iar însemnările cu caracter biografic veneau în întâmpinarea interesului generaţiilor tinere pentru oameni, situaţii şi evenimente ocultate de vechea cenzură sau cunoscute doar prin grila unor interpretări ideologizate. Memoriile lui Valeriu Anania stau sub semnul unei duble determinări, ţinând de statutul autorului lor: înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, activând în ţară şi în străinătate, dar şi creatorul unor opere literare originale. Ne aflăm în faţa reflecţiei unei conştiinţe sensibile la realităţile sociale, aparţinând unui cenzor al moravurilor vremii sale. În acelaşi timp, avem de-a face cu mărturiile unui om profund implicat în evenimentele istorice pe care le relatează, într-un timp în care România a cunoscut experienţe care i-au pus în cauză valorile şi sensul dezvoltării, derive politice autoritare, războiul şi instalarea regimului comunist. Lucrarea nu se doreşte o justificare a autorului, în relaţie cu controversele pe care activitatea şi luările sale de poziţie le generează în actualitate, ci o jertfă a sufletului, destinată, cel puţin parţial, publicării la trecerea a cinci ani de la moartea sa. Veridică sau contestabilă, este mărturia unui participant la episoade controversate şi încă insuficient cunoscute ale trecutului recent, încărcată de subiectivismul implicit al faptului trăit, cenzurat însă de severitatea unor judecăţi la care autorul supune inclusiv propria conduită.

Vasta expunere de fapte este structurată în două părţi, inegale ca densitate şi diferite ca structură. Prima parte, redactată la Detroit, încadrează perioada tinereţii autorului şi se încheie cu evocarea preparativelor pentru misiunea din Statele Unite. Cea de-a doua, redactată la distanţă de trei decenii, reia consemnarea evenimentelor, până la consacrarea ca arhiepiscop al Feleacului, Vadului şi Clujului, în 1993. Primul capitol debutează oarecum abrupt, cu perioada studiilor la Seminarul Central, etapă ce coincide cu începuturile activităţii politice şi spirituale a autorului. Cititorul este introdus în atmosfera tumultuoasă a vieţii tineretului studios al anilor ’30, în care aspiraţia spre o regenerare naţională şi mefienţa faţă de implementarea democraţiei apusene pe solul românesc au putut fi cu uşurinţă instrumentalizate în serviciul unor obiective politice extremiste. Viitorul ierarh mărturiseşte implicarea activă în Frăţiile de Cruce şi aderenţa la discursul şi rigoarea morală a Gărzii de Fier, acte de loialitate faţă de unii prieteni legionari şi chiar un antisemitism difuz.

O atare conduită avea să marcheze decisiv biografia acestui osândit sub trei dictaturi, după cum se autodefineşte singur, cu gândul poate la destinul altui martor al epocii, aflat de cealaltă parte a spectrului ideologic. Afilierea politică nu-l transformă într-un militant, chiar şi momentele de maximă exaltare prilejuiesc manifestări ale libertăţii de conştiinţă, izbucniri ale spiritului critic şi acte de revoltă civică.

Următorul segment relatează experienţele detenţiei de la Jilava şi Târgu-Jiu, datorată nu atât unor activităţi legionare, cât unui concurs de împrejurări nefavorabile, cu semnificaţia unor accidente ale istoriei care vor bulversa de altfel viaţa întregii comunităţi. Dinamica expunerii face loc unor evocări succinte ale lumii literare a capitalei, în care tânărul călugăr încearcă să-şi câştige o poziţie distinctă, ezitând între Crainic şi Arghezi, legat printr-o prietenie statornică de Radu Gyr, dar şi ale vieţii deţinuţilor politici şi de drept comun, care îi devenise familiară prin forţa lucrurilor.

Următoarele patru secţiuni stau sub semnul pribegiei tânărului monah. Fuga sa de la mănăstirea Polovragi şi peregrinările pe la micile schituri din împrejurimi relevă, subsumate în drama individuală, temerile locuitorilor din satele Olteniei, ale unei lumi pentru care pacea şi războiul, ocupaţia sovietică şi semnele instalării noii puteri dădeau motive de nelinişte. Reconcilierea temporară cu noile autorităţi şi anii de studenţie la Sibiu şi Cluj alcătuiesc o etapă a maturizării spirituale, dar şi un timp al provocărilor de tot felul. Militantismul studenţesc era alimentat de incertitudinile privitoare la situaţia Transilvaniei, în condiţiile în care lucrările Conferinţei de Pace de la Paris se prelungeau, menţinând starea de încordare între români şi maghiari, concretizată în confruntări violente între tineri din ambele comunităţi. Greva studenţească din iunie 1946, în care autorul, devenit preşedinte al Centrului Studenţesc „Petru Maior“, a jucat un rol important, este evocată ca un omagiu pentru această manifestare a spiritului civic şi naţional, mai presus de vreo intenţionalitate politică. Exmatricularea din universitate înseamnă reluarea pribegiei prin locurile cunoscute sau pe la fundaţii monastice ardelene, întreruptă de episoade de detenţie. Manifestările de solidaritate ale prietenilor şi reputaţia dobândită în timpul grevei sunt premisele care i-au asigurat lui Valeriu Anania finalizarea studiilor teologice la Sibiu şi intrarea în aparatul central al patriarhiei, iniţial în calitate de intendent al Palatului Patriarhal, apoi de inspector al învăţământului teologic, decan al seminarului de la Curtea de Argeş şi bibliotecar al patriarhiei.

Cadrul general este cel al unei biserici care oscilează între o rezistenţă motivată de speranţa unei intervenţii occidentale în favoarea României şi încercarea de a găsi un modus vivendi cu noul regim, o biserică aflată în defensivă, strict controlată de aparatul de stat, datorându-şi supravieţuirea unor compromisuri oportune cu puterea. Anii de linişte se sfârşesc brutal, chiar în preajma eventualului debut dramaturgic al autorului, printr-o nouă arestare. Noul episod al confruntării cu aparatul represiv comunist capătă o dimensiune cu adevărat politică de această dată, ancheta Securităţii fiind rezultatul încercărilor de a controla mai strict activitatea patriarhiei. Evocarea regimului din închisorile comuniste, a dinamicii anchetelor şi a conduitei agenţilor puterii este congruentă cu relatările altor supravieţuitori ai detenţiei politice din România anilor ’50-’60. Într-un climat dominat de negarea esenţei umane, de violenţă şi privaţiuni menite să descurajeze o potenţială opoziţie, descoperim stabilirea de relaţii mai complexe între cele două părţi decât antagonismul ireductibil dintre călău şi victimă. Autorul are puterea de a detecta urme de umanitate în comportamentul unor torţionari, dar şi curajul de a menţiona cedările şi compromisurile unora din cei anchetaţi, fără a emite sentinţe definitive. Naraţiunea capătă aici mai mult decât oriunde caracterul de confesiune, prin exprimarea celor mai profunde gânduri şi emoţii proprii, inclusiv a clipelor de maximă deznădejde, cum sunt cele ale tentaţiei de a evita suferinţa prin automutilare. Cele două resorturi ale rezistenţei sunt aceleaşi ca pe tot parcursul zbuciumatei sale vieţi, credinţa religioasă şi mai ales refugiul în creaţia literară. Actul spiritual motivează şi conduita civică, manifestată prin opoziţia faţă de încercările administraţiei închisorii de la Aiud de a iniţia reeducarea politică şi religioasă a deţinuţilor.

Eliberarea, reintegrarea în structurile patriarhiei şi plecarea în Statele Unite, ca delegat în sprijinul episcopiei misionare a Bisericii Ortodoxe Române în America de Nord, încheie prima parte a Memoriilor, sub auspiciile revenirii în lumea liberă şi ale misiunii pastorale în rândul conaţionalilor expatriaţi, al diasporei româneşti, divizată sub aspect politic şi confesional, structurată în mici comunităţi ce oscilează între episcopia ortodoxă de la Vatra, păstorită de Valerian Trifa, şi cea misionară din Detroit, subordonată patriarhiei de la Bucureşti. Loialitatea faţă de patriarhie şi opţiunea declarată pentru criteriul canonic în dauna celui politic îl aduc pe Valeriu Anania în conflict cu susţinătorii lui Valerian Trifa, iar în campaniile de presă care dau substanţă disputei îşi află originea imaginea sa de colaborator al Securităţii, cu ecouri persistente în actualitate.

Însemnările „americane“ conţin o insolită juxtapunere între momente de lucru la operele concepute în detenţie şi fragmente de viaţă cotidiană, până la entuziasmul ludic al jocului cu cei trei copii aflaţi în vecinătate. Este în fapt expresia aspiraţiei spre o viaţă normală, regăsită în lumea liberă, sau poate imaginea fericirii micilor bucurii, evocată de stareţa de la mănăstirea Bistriţa în conversaţiile cu autorul din zilele pribegiei din august 1944. Sunt primele momente de linişte din viaţa acestui veşnic peregrin, în slujba bisericii sale sau sub presiunea autorităţilor. Rememorarea celor unsprezece ani ai prezenţei în Statele Unite oferă cadrul unor reflecţii succinte asupra realităţilor sociale din proximitate, a comunităţilor din Detroit şi a diasporei. Imaginea societăţii româneşti din emigraţie este reconstituită prin intermediul unor sumare schiţe biografice ale unor cunoştinţe ale autorului: de la enoriaşul evreu în casa căruia fostul „frate de cruce“ redescoperă cu entuziasm tradiţiile pascale româneşti, la clerici şi consilieri ai episcopiei sau personalităţi de talia lui Mircea Eliade sau George Uscătescu. Ni se relevă astfel imaginea unei comunităţi care ducea în exil faliile României interbelice, cu o capacitate de solidarizare minată de suspiciuni şi orgolii, dar dispusă să se ralieze unor cauze naţionale.

La finalul evocării misiunii sale americane, autorul se opreşte asupra unei probleme cu reverberaţii în dezbaterea publică de la noi, relaţia sa complexă cu Securitatea. Dacă poziţia sa de agent pregătit în hrubele Securităţii fusese subiectul preferat al atacurilor adversarilor din exil, presiunile exercitate prin intermediul unor funcţionari din aparatul diplomatic al regimului comunist sau tentativele de compromitere erau factori de natură să impieteze asupra credibilităţii ierarhului în ochii credincioşilor. Opţiunea sa pentru neutralitate în raport cu demersurile Securităţii nu a fost de natură să-i uşureze situaţia, chiar dacă ostilitatea sa faţă de comunism nu l-a împiedicat să se implice în acţiunile românilor din Statele Unite destinate contracarării propagandei revizioniste maghiare. Tonul nu este unul justificativ, expunerea aproape telegrafică a contactelor cu cadre ale Securităţii fiind probabil socotită suficientă pentru a ilustra incompatibilitatea dintre fostul osândit la douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică şi opresorii săi. Această incompatibilitate, precum şi ostilitatea unora din membrii ierarhiei ecleziastice vor determina întreruperea activităţii sale în cadrul episcopiei din Statele Unite şi Canada şi reţinerea aproape forţată în ţară. Urmează o perioadă de fricţiuni cu autorităţile, dar şi începutul unei activităţi ce se va dovedi dătătoare de satisfacţii într-o dimensiune dragă autorului. Numirea sa ca director al Institutului Biblic înseamnă stabilirea unei osmoze indestructibile între creaţia culturală şi misiunea creştină. Retragerea la Văratec are un impact pozitiv asupra dinamicii acestor iniţiative, în ambianţa acestui refugiu prinzând contur noua traducere românească a Bibliei, publicată sub egida Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 2001.

Prăbuşirea regimului comunist şi situaţia bisericii i-au impus fostului colaborator al patriarhiei revenirea în activitate, ca participant la formarea Grupului de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, în contextul acuzelor de colaborare cu puterea comunistă. Alături de căutarea unei soluţii viabile pentru supravieţuirea sa în cadrele canonice, grupul antamează un dialog cu autorităţile, din care au rezultat iniţiative cu implicaţii pe termen lung, precum introducerea religiei în şcoli. Impedimentele care s-au ridicat în faţa iniţiativelor de reformă nu au alterat loialitatea autorului faţă de biserica sa, iar în momentul în care clerul şi credincioşii episcopiei Clujului l-au ales în fruntea acesteia, acceptarea a avut valoarea unui act de supunere aproape militară. Revenirea în Clujul în care tânărul student medicinist condusese o grevă universitară pentru cauza Transilvaniei româneşti şi unde cunoscuse primele momente ale detenţiei în regimul comunist este mai curând o victorie. Nu doar victoria unui ierarh asupra intrigilor din biserică, nu doar victoria conştiinţei libere asupra formelor de totalitarism pe care le-a cunoscut în cele aproape nouă decenii de viaţă, ci şi victoria colectivă a naţiunii şi bisericii pe care acesta le-a servit în condiţii vitrege asupra celor care au încercat să le destructureze tradiţiile şi grila de valori.

Memoriile lui Valeriu Anania nu reprezintă o cercetare istorică de tip clasic, nu se întemeiază pe investigaţii în arhive şi restituie fapte şi evenimente cu angajamentul unui participant. Tonul se doreşte egal, lipsit de patimă, iar limbajul este unul accesibil publicului larg. Verva scriitorului susţine în mod fericit consemnarea acestei depoziţii şi vocaţia normativă a omului bisericii. Cele aproape şapte sute de pagini ale cărţii pot reprezenta punctul de plecare pentru cunoaşterea unor evenimente ale istoriei apropiate şi în egală măsură prilejul pentru o proprie reflecţie asupra implicării omului în viaţa cetăţii, prilej pentru citititor la un propriu examen de conştiinţă.

Florin Soporan

Confesiune literară şi document istoric

» anul XX, 2009, nr. 4 (227)