1907: revolta României profunde

Damian Hurezeanu


Răscoala ţăranilor români din primăvara anului 1907 ţine de ciclul (sau segmentul) istoriei noastre cuprins între cele două mari reforme agrare: 1864 şi 1918-1921.

Se împlineşte un veac de la răscoală. Pe mine m-au preocupat intens evenimentul şi articulaţiile lui cu procesul istoric românesc, de peste o jumătate de secol. Nu cred că a fost o alegere pentru care trebuie să regret. Dacă este ceva de regretat, acesta este concursul de împrejurări care m-a dus de multe ori spre finalizarea unei ample lucrări personale consacrate acestui moment şi m-a inclus, totodată, în proiecte colective în care se dizolvau până la urmă contribuţiile individuale prin eterogenităţi bizare de participanţi.

Răscoala, ca atare, este un fapt istoric de amplă dimensiune şi intens dramatism. Ca mişcare a ţăranilor, ea ţine de seria răscoalelor ţărăneşti petrecute pe teritoriul de azi al României în diferite faze ale evoluţiei sale. Dintre ele, trei s-au desfăşurat în Transilvania: două dintre ele, Răscoala de la Bobâlna (1437-1438) şi aşa-zisul război ţărănesc condus de Gheorghe Doja (1541), au avut o puternică componentă maghiară şi se plasează în faza feudalismului dezvoltat, iar a treia mare răscoală, de la 1784, având ca figură-emblemă pe Horea, a fost covârşitor românească şi se plasează în faza feudalismului întârziat (a destrămării feudalismului).

Răscoala din 1907 a izbucnit în plină epocă de civilizaţie modernă, dincolo de graniţa obişnuită a marilor mişcări ţărăneşti. Este în acest sens atipică şi se datorează în primul rând disfuncţiilor şi vulnerabilităţilor care au avut loc la nivelul profund socio-economic rural al României. Răscoala a pus în cauză, în mod esenţial, regimul de învoieli care s-a instalat după reforma agrară din 1864. Nu sunt simple contracte de drept public. Este în fapt un regim socio-economic care a dominat viaţa agrară a României şi s-a răsfrânt în toate nervurile societăţii.

Reforma din 1918-1921 a restructurat raporturile de proprietate la sate şi a zdruncinat astfel regimul de învoieli. S-au epuizat în acest fel factorii germinativi ai unei alte răscoale de tipul celei din 1907, şi deci şi linia serială a răscoalelor din istoria României. Evenimentul poartă marca unui anumit regim agrar şi este revelator în limitele acestuia. Răscoala era încifrată în capsula unui timp care configurase o anumită structură a vieţii agrare şi chiar un anumit profil al societăţii.

Am putea spune: de acord, dar această structură agrară şi acest profil al societăţii trebuiau, în mod necesar, să se confrunte cu o răscoală? Bineînţeles că nu era inevitabil. Esenţial este faptul că pe un asemenea mod de existenţă a societăţii fenomenul răscoalei putea să apară. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Dincolo de regimul agrar, Răscoala din 1907 duce, pe un plan mai larg, la problema civilizaţiei române moderne, a caracteristicilor ei. Sugerează, cu alte cuvinte, nevoia unei viziuni de ansamblu corecte asupra societăţii româneşti în prima fază a modernităţii sale.


În cultura română s-au conturat, cum se ştie, patru viziuni, patru perspective generale (construcţii teoretice) asupra configuraţiei societăţii româneşti din epocă.

Titu Maiorescu a creionat-o în ceea ce s-a numit „teoria formelor fără fond“. Maiorescu era un spirit pătrunzător, cu o judecată riguroasă şi o linie expresivă a discursului său analitic. A formulat teze cu elocvenţă, dar a purtat analiza mai ales la nivelul fenomenelor culturale. El a situat atât formele, cât şi fondul, cu precădere, la un singur etaj – cel cultural şi, parţial, politic-ideologic. Are o singură „zvâcnire“ spre condiţia ţărănimii. Teoretic, Maiorescu a formulat bine problema, dar sociologic a explorat-o îngust.

La patru decenii de la prima expunere a teoriei lui Maiorescu a apărut, în octombrie 1910, Neoiobăgia lui Dobrogeanu-Gherea. Este drept, tezele expuse în Neoiobăgia sunt anticipate, pe traseul a două decenii şi jumătate, în studiile şi articolele autorului. Neoiobăgia este însă o carte nouă de doctrină, ieşită din frământarea de idei provocată de răscoală. Este o carte despre regimul agrar din România, în primul rând, dar şi despre civilizaţia română modernă, pentru că Gherea privea regimul agrar ca o dimensiune esenţială a realităţii globale româneşti. Stăruie în lucrare asupra nevoii explorării „problemei sociale“ a României, în întreaga sa configuraţie, înţelegând de fapt prin „ansamblul problemei sociale“ civilizaţia română modernă. În acest sens, Dobrogeanu-Gherea a fost preocupat să surprindă ceea ce era propriu civilizaţiei româneşti în raport cu civilizaţia modernă europeană (de fapt, occidentală). Or, tocmai regimul agrar şi implicaţiile sale vizând întregul organism social constituiau, cum susţine Gherea, momentul diferenţiator. De aci străduinţa sa în a diseca neoiobăgia în structura sa intimă şi în răsfrângerile sale asupra întregii societăţi: „Problema agrară, însă, de care ne ocupăm noi, nu cuprinde chestia socială [adică civilizaţia română modernă în ansamblu – n. noastră, D. H.) şi nici nu seamănă cu problemele agrare ale ţărilor din Occident; e o problemă specială a ţării noastre şi pentru a o pricepe trebuie să ne îndreptăm atenţia nu asupra elementelor prin care ne asemănăm cu Apusul, ci tocmai asupra acelora prin care ne deosebim, care ne sunt speciale, căci tocmai acolo rezidă şi problema şi rezolvarea ei“ (Neoiobăgia, p. 244-245). În fapt, Dobrogeanu-Gherea pledează pentru înlăturarea neoiobăgiei printr-o largă reformă agrară şi prin promovarea unui regim democratic real, având ca punct de pornire introducerea votului universal.

Aceasta însemna, după el, o nouă absorbţie de conţinut în procesul modernizării societăţii româneşti, înscrierea ei efectivă în fluxul civilizaţiei moderne de tip occidental. Iar pentru reuşita efectivă a acestui proces mai era nevoie încă de ieşirea din strânsoarea excesivă a ruralităţii şi de adoptarea fermă a cursului spre o economie industrială. Gherea scria: „Dacă e adevărat că viitorul ţării româneşti e la sat (în sensul că sarcina reformei agrare e primordială) este însă tot aşa de adevărat că viitorul satului însuşi e la oraş şi în dezvoltarea industrială a ţării“ (p. 488).

Gherea a fixat în centrul analizei sale raporturile de proprietate de la sate şi caracteristicile regimului agrar ca purtătoare ale neoiobăgiei. Pornind de aici, a explorat variate aspecte ale specificului civilizaţiei române moderne. Scrisul lui Dobrogeanu-Gherea nu avea calităţi stilistice; era lipsit de supleţe şi chiar de rafinament intelectual; autorul judeca însă limpede, argumentat şi convingător. Textul este, oricum, mult peste studiile sale de critică literară.

Altă alură stilistică are lucrarea lui Ştefan Zeletin, Burghezia română: Origina şi rolul ei istoric (1925). Viu, alert, expresiv, cu mari disponibilităţi polemice, Ştefan Zeletin a făcut din opera sa un bănuit portret al burgheziei române, fără să procedeze la analiza ei istorică propriu-zisă, şi a apărat cu convingere rolul burgheziei române care abia urma să vină, fiindcă până la Primul Război Mondial ea încă nu se cristalizase bine. Autorul îl invocă pe Marx nu pentru că aderă la substanţa proiectului teoretic marxist. Vede însă în Marx exponentul inalterabil al determinismului social şi transpune acest determinism de rigoare geometrică în perimetrul propriului discurs, dând atribute de imanenţă ascensiunii burgheziei în România şi rolului ei istoric. Autorul percepe burghezia mai ales ca o categorie generică, şi nu ca o realitate efectivă şi concretă în spaţiul românesc dinaintea Primului Război Mondial.

De pe meterezele burgheziei şi rolului ei transformator, Zeletin poartă o polemică virulentă cu cultura „reacţionară“ română, preponderent organică şi istoricistă, deci neataşată spiritului dinamic şi raţionalist burghez. O acuză în primul rând de criticismul ei, evitând să dezbată esenţialul: exista un conţinut valid şi legitimator al spiritului critic sau acesta avea ca substrat doar inaderenţa la proiectul burgheziei şi al construcţiei sale socio-economice? Despre problema agrară şi ţărănime în contextul realităţii româneşti Zeletin nu spune aproape nimic. Aminteşte în treacăt că există (şi a existat) această problemă, dar se va rezolva odată cu instituirea capitalismului personificat de burghezie. Tabloul general pe care îl conturează Zeletin este al unei civilizaţii moderne pilotate de burghezie, o civilizaţie mai mult dorită de Zeletin decât conturată în realitate, aşa cum dorea el.

Dar despre Răscoala din 1907? Este interesant următorul lucru. Dobrogeanu-Gherea porneşte de la ea, ţinând să arate ce probleme a pus răscoala în faţa societăţii româneşti, în vreme ce Ştefan Zeletin aproape că nu observă în genere ţărănimea. El face motorul dezvoltării moderne a societăţii din schimburile comerciale, din raporturile de „circulaţie“, cum spune el, şi din interconexiunile pe care le inducea comerţul. Este, în fond, teoria lui Adam Smith a pieţei, deci a schimburilor comerciale care generează concurenţa, competiţia şi nevoia eficienţei ca factori propulsori ai dezvoltării. Teza este, desigur, justă, dar cu un corectiv esenţial. Pentru desfăşurarea schimbului de produse în aceşti parametri, trebuie să existe în structura producţiei înseşi premisele instituirii relaţiilor echitabile de schimb. Altfel, schimburile comerciale nu duc automat la restructurarea raporturilor economice şi de producţie. Este tocmai ceea ce s-a întâmplat cu economia agrară românească în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea. Producţia agrară românească participa pe piaţa mondială de cereale într-o proporţie pe care n-a mai atins-o niciodată de atunci înainte, dar structura proprietăţii şi raporturile de producţie rămâneau semifeudale.

Chestiunea este amplu şi riguros tratată de profesorul Robert Brenner într-un studiu publicat în culegerea Originile înapoierii în Europa de Est (coordonator Daniel Chirot), publicată şi în limba română (Bucureşti: Editura Corint, 2004, p. 27-70). Oricum, opera lui Ştefan Zeletin pune interogaţii privitoare la civilizaţia română modernă, observă cu fineţe fenomene socio-economice şi politice relevante şi include temele dezbătute într-un larg context universal. Este, probabil, cea mai semnificativă tentativă (alături, poate, de a lui E. Lovinescu) de a contextualiza pe fundal european problematica dezbătută de el.

În sfârşit, cea de a patra modalitate explicativă a formării civilizaţiei române moderne o propune lucrarea lui E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne (prima ediţie a apărut în trei părţi, în 1924-1925). În fapt, autorul nu face un portret al civilizaţiei, o radiografie a ei. El investighează mai ales aspectul politic (în plan doctrinar şi ca mişcare politică) al construcţiei României moderne după un model schematic – forţe revoluţionare (liberale), forţe reacţionare (conservatoare). Cele două forţe politice şi ideologice sunt gândite în termeni de adversitate, purtătorii transformării moderne a societăţii fiind liberalii şi ideologia liberală. În realitate, lucrurile nu stăteau chiar aşa: nici conservatorii nu îndeplineau chiar o funcţie reacţionară, nici liberalii nu erau purtătorii unei transformări revoluţionare. Ca noţiuni care să servească ideii de opoziţie, conceptele lui Lovinescu sunt, desigur, acceptabile. În privinţa forţei ideilor şi a stărilor de spirit ca factor propulsor al dezvoltării moderne a României, în această privinţă cred că Lovinescu avea, în bună măsură, dreptate. După cum avea dreptate şi în teza sa cu privire la „arderea etapelor“ ca o cerinţă a construcţiei globale a lumii moderne. Numai că sincronismul oferit de impulsurile dezvoltării moderne a societăţii la scară continentală nu înseamnă şi o sincronizare efectivă în substanţa tuturor organismelor sociale participante la sincronism. În cazul procesului istoric românesc, ceea ce nu „s-a ars“ este la fel de important, dacă nu şi mai însemnat, decât ceea ce „s-a ars“. Pentru că tocmai combustia superficială a generat „formele fără fond“ şi nenumărate distorsiuni şi dileme care au imprimat deosebirile tipologice ale civilizaţiei române moderne faţă de cea occidentală.

Remarcabil este faptul că demersul lui Lovinescu din Istoria civilizaţiei române moderne nu este un act de adeziune subiectivă la ideile expuse în lucrare. Autorul a ajuns pe cale raţională, prin „deliberări speculative“, la concluziile sale. Subiectiv şi temperamental, Lovinescu adera la proiectul cultural junimist. El scria următoarele: „Caracterul de analiză psihologică a acestor pagini [este vorba de un volum de Memorii – n. noastră, D. H.] mă obligă să arăt că o astfel de ideologie nu e ieşită din prelungirea unei dispoziţii temperamentale, că se prezintă ca o creaţiune bovarică... în sensul căutării unei libere deliberări speculative. O cultură clasică, o formaţie intelectuală în sânul disciplinelor junimiste, un temperament static şi conservator nu mă îndemnau, desigur, la rolul de teoretician al democraţiei şi al liberalismului“ (E. Lovinescu, Memorii, texte alese şi postfaţă de Nicolae Balotă, Bucureşti: Editura Minerva, 1975, p. 197).

Iată postura de „nu sunt ce par a fi“ a lui Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne.


Istoriografia română nu a reuşit să includă tema răscoalei în corpul investigaţiilor sale ca eveniment şi ca fenomen revelator al condiţiei societăţii româneşti. Sindromul „jenei“ faţă de întreaga imagine a „ruşinii răscoalei“ pe faţa României civilizate s-a transmis probabil şi în istoriografie. Altfel, conştiinţa publică a fost izbită de eveniment, dar nu l-a asumat în profunzime. Doar anumite segmente ale corpului cultural românesc au fost efectiv marcate de tornada iscată parcă din cer senin.

Mai este, în plus, o circumstanţă de alt ordin: istoriografia română a fost mai ales un domeniu al istoriei-naţiune; a fost puţin preocupată de istorie ca istorie a civilizaţiei. Este păcat, pentru că din marea sinteză a lui A. D. Xenopol puteau ieşi mlădiţele unei astfel de istorii. În imediată conexiune, revolta a adus însă în planul preocupărilor de ordin ştiinţific o bogată recoltă de cercetări statistico-economice. A fost cea mai amplă investigaţie a economiei agrare, a structurii ei şi a conturat un nou orizont al cunoaşterii în domeniu.

Datorăm impulsurilor directe ale răscoalei două mari lucrări purtând asupra istoriei agrare şi spectrului sociologic al realităţii româneşti: Pentru ce s-au răsculat ţăranii de Radu Rosetti (1907) şi Neoiobăgia lui C. Dobrogeanu-Gherea, despre care am vorbit. S-a relansat construcţia teoretică a poporanismului şi a sporit capacitatea sa de afirmare. Autori de ocazie sau scriitori1 consacraţi au dat semne de receptare a evenimentului; arta plastică a transmis cu mai multă forţă mesajul răscoalei în pânzele lui Băncilă sau Luchian, de exemplu.


Ceea ce nu s-a putut realiza ca sinteză epică în formula scrisului istoric s-a întrupat în formă artistică, peste douăzeci şi cinci de ani de la răscoală, în romanul cu acelaşi nume al lui Liviu Rebreanu.

Este cumva surprinzător că un român descins din Transilvania a explorat atât de convingător şi de profund realitatea de peste munţi, în fond o realitate care nu-i era nemijlocit familiară. Romanul mărturiseşte, mai mult ca orice, faptul că Rebreanu a asimilat perfect noul climat al existenţei sale şi i-a sondat chiar adâncurile. Dincolo de orice, romanul probează sensibilitatea autorului pentru dimensiunea socială a vieţii. Istoricii şi criticii literari ai timpului (o pleiadă strălucită în care se cuprind numele lui Şerban Cioculescu, G. Călinescu, Perpessicius, Mihail Sebastian, Pompiliu Constantinescu) privesc romanul în termenii unui eveniment cultural de excepţie şi, fapt semnificativ, probează ei înşişi o adâncă înţelegere a anului 1907, a semnificaţiei evenimentului în sine.

De acum răscoala devenise istorie, romanul dobândind el însuşi calitatea de roman social pe temă istorică. Numai încleştările dramatice dintre armată şi răsculaţi mocneau încă sub spuza regretelor şi incriminărilor. Poate şi a conştiinţelor vinovate. Dar de acuze aproape uitaseră chiar cei care ar fi fost îndreptăţiţi să le facă: ţăranii.

La rândul său, romanul Răscoala semnifică în mod obiectiv o chemare la asumarea evenimentului, la înţelegerea unui fragment tulburător din viaţa socială a ţării. Rebreanu a ştiut să facă să ţâşnească 1907 cu o forţă extraordinară spre conştiinţa publică şi spre memoria noastră colectivă.

Odată cu romanul lui Rebreanu, 1907 şi-a găsit opera de totdeauna ca sublimare a esenţei evenimentului.


Istoriografia rămâne undeva în planul secund pe postamentul ei de fapte, de analiză a proceselor, de inserare în deschideri mai vaste ale orizontului istoric.

Pentru Răscoala lui Horea, evenimentul şi-a găsit şi istoricul, şi romancierul în aceeaşi persoană – David Prodan. În adevăr, opera sa Răscoala lui Horea (apărută în două ediţii) are o dublă dimensiune: este şi istoria, dar şi romanul evenimentului. Întâmplare norocoasă şi istoric de excepţie. Opera lui se citeşte efectiv şi ca un roman.

Dar ce a făcut istoriografia română între timp pentru 1907? După deceniile de cvasianonimizare a evenimentului, a venit segmentul 1948-1968, care se deschide cu cele trei volume de documente ce dezvăluie cumva măruntaiele răscoalei (au apărut sub redacţia lui Mihail Roller; şi cum ne putem aştepta că au fost editate decât amatorist?) şi se încheie cu volumul, enorm ca întindere, Marea răscoală a ţăranilor din 1907 (Bucureşti: Editura Academiei, 1967) şi, în sfârşit, cu cele 5 volume de documente (1973-1980) rezultate de fapt din cercetările pentru volumul de interpretare. Am fost implicat masiv în scrierea şi în editarea acestui volum colectiv. (Unul dintre autori n-a scris chiar nimic pentru volum; alţii se vârau fără rost cu câteva pagini.) Cartea este minuţios documentată, mergând până la exces de fapte; are şi părţi echilibrate de interpretare şi generalizare, dar şi materie neasimilată intelectual, excese şi încrâncenări de limbaj. Stilistic, volumul nu putea fi adus „la linie“, iar interpretativ vădeşte denivelări. În ciuda extensiunii sale considerabile, nu acordă atenţia cuvenită stărilor mentale şi sufleteşti ale ţărănimii, răsfrânte în încleştările de paroxism al disperării. Sunt şi multe aspecte ce ţin de liniaritatea unor judecăţi, de dificultatea de a te sustrage strictului determinism marxist, mai ales că tema te îndeamnă prin sine să judeci în termenii adversităţii.

De atunci, din 1967-’68, tema a reintrat într-un con de umbră, cu mici puncte de relansare a unor aspecte parţiale ale ei sau tangente cu ea. După 2000 se observă un nou refuz al ei, acompaniat uneori de căderea în elucubraţii pe post de adevăr.

Într-o astfel de ambianţă, nu este surprinzător că, prin comparaţie cu lucrările noastre de sinteză, tema este prezentată mai substanţial în sintezele consacrate istoriei României de autori străini. Menţionez, astfel, sinteza lui Keith Hitchins, România 1866-1947, apărută şi în traducere românească la Editura Humanitas, în 1996 (p. 195-200), şi lucrarea Histoire des Roumains de Catherine Durandin, publicată la Editura Fayard, în 1995 (în special subcapitolul „La révolte primitive“, p. 192-196).

Dacă de la răscoală s-a împlinit un veac, iar de la începutul preocupărilor mele pentru ea peste cinci decenii, mi-aş îngădui să notez că tratarea ei se impune pentru a reconstitui tabloul acţiunii ţărăneşti în sine, cu zidurile conacelor ruinate sau incendiate, cu coşarele şi acareturile devastate; cu dezlănţuirea paroxistică a ţăranilor în numeroase localităţi şi cu victimele, foarte numeroase, ale ţăranilor în faţa puştilor Manlicher, cum erau atunci, cu viforoasele pătrunderi ale ţăranilor în unele oraşe, semn al „asaltului“ satului asupra oraşului, dacă oraşul tot n-a ajuns „să civilizeze“, să remodeleze satul, cu febrile deplasări de trupe şi coloane volante militare, în centre judeţene şi în localităţile răsculate; cu lumea oraşelor cuprinse de spaimă şi panică; de asemenea, cu schimbare de guvern şi scene parlamentare penibil-solemne, cu comunicate, ordine şi circulare care înroşeau firul telefoanelor, cu reacţii şi comentarii vii peste hotare. Cele petrecute la noi erau eclipsate doar de ceea ce se petrecea, din 1905, în Rusia. Dar erau ştiri şi comentarii destule.

În al doilea rând, rămâne de explorat starea de spirit a ţărănimii, structura ei sufletească şi mentală, manifestată în două registre: cel de supunere, umilinţă şi resemnare în lunga perioadă de „hibernare paşnică“ şi cel de dezlănţuire paroxistică în vremea unor mari răscoale. Şi, ca întotdeauna, descărcările furtunoase sunt scurte.

Al treilea aspect căruia trebuie să i se acorde o mai mare atenţie este momentul cuplării economiei agrare româneşti, traversată de o criză de structură, la circuitul mondial al pieţei cerealiere. De fapt, este de pus în evidenţă ce anume decurge din această concomitenţă de fenomene.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, studierea răscoalei solicită inserţia acesteia la parterul civilizaţiei române moderne, spre a o înţelege mai cuprinzător. Este ceea ce am şi schiţat pe o largă porţiune a rândurilor de mai sus.


1 Notez un lucru cvasinecunoscut. Meros Braciner, un ziarist şi literat născut în România şi stabilit la Viena, a scris o serie de romane şi nuvele cu tematică românească, printre care şi Das Volk steht auf, publicat în 1916, tocmai despre Răscoala din 1907. Roman insignifiant ca valoare artistică, datorită tezismului său debordant. Interesant este că o mare parte a acţiunii se petrece la Amara, ca în romanul lui Rebreanu! Să fi ştiut Rebreanu de roman sau este o pură coincidenţă? Sunt tentat să cred că este un împrumut. (Vezi pe larg în Damian Hurezeanu, Scrieri, Bucureşti: Editura Expert, 2002, p. 379-385.)

DAMIAN HUREZEANU

1907: REVOLTA ROMÂNIEI PROFUNDE

» anul XVIII, 2007, nr. 1 (200)