„Discurs contra piedicilor“

 

Irina Petraş

 

Simenon la taclale cu Chaplin. Primul se întreabă de ce or fi atât de mulţi oameni trişti, ciudaţi şi smintiţi pe lume. Chaplin îl priveşte zâmbind pişicher şi răspunde: „Georges dragă, am fi şi noi aidoma lor dacă n-am avea supapele noastre, tu – scrisul, eu – actoria. Pe când ei, sărmanii...“ Povestea nu mai spune dacă Simenon a acceptat explicaţia. Nu e exclus să fi adăugat că supapele lor pot deveni şi chiar devin utile şi pentru ceilalţi, măcar din când în când.

Oricum, cam aşa ceva par să sugereze jucat-naivele şi înduioşător de pateticele întrebări ale Martei Petreu. M-am mirat nu o dată cum încap alături, în acelaşi trup subţiratec, lucida, tăios-abstracta, inteligenta şi trufaşa eseistă, necruţător-fierbintea poetă adâncind „cicatricea“ metaforei şi fragil-patetica, vulnerabila, incomoda şi prăpăstioasa luptătoare pentru diverse cauze, pierdute uneori din start. Toate „părţile“ sale – poeta, femeia, profesoara de filosofie, directoarea de revistă şi editură, luptătoarea pe baricade donquijoteşti etc., etc. – interferează, fiecare răsfrângând, după reguli proprii, „domeniul“ celorlalte; mişcarea cu har în una dintre ele garantează o uşurinţă peste medie în a traversa, oricând, teritoriul celorlalte, dar cu pasul propriu, cu ritmul propriu. Singurătatea ei funciară stă alături de incapacitatea, la fel de funciară, de a fi singură de îndată ce se recunoaşte om. Retractilitatea aproape dureroasă a celei pentru care timpul propriu e mereu foarte scump se înfruntă permanent şi nu de puţine ori crizic (presupun) cu voinţa superbă de a fi în cetate. Spuneam altădată că se scrie, cu fiecare intervenţie a Martei în spaţiul scriptural, o biografie a angoasei, însă una tonică. Angoasa se învinge pe sine prin nemiloasa, lucida, aproape senina, aş zice, autoanaliză; prin capacitatea, remarcabilă în ordinea expresivităţii, de a-şi arunca sieşi (şi lumii) în faţă un „da, ei şi?“

La ce bun revistele literare?! La nimic, dacă e vorba de perioade de tranziţie. Şi n-aş putea cita, cu mâna pe inimă, vreun moment din istoria omenirii în care să fi încetat „perioada de tranziţie“! În orice vremuri, revistele de cultură (ca şi orice fel de alte reviste, ca şi cărţile, teatrul, filmul, muzica etc., etc.) sunt bune la ce e bună oricând cultura. În definiţia ei mare, de vistiernic de semne ale înaintării prin lume şi de metodă de prospectat viitorul speciei, cultura îşi vede de ale ei. Nu moare, căci ar fi să moară toţi oamenii Pământului, şi nu ajută, anume şi punctual, la nimic. E ca şi cum ai întreba la ce bun viaţa. La nimic, fireşte, decât la împlinit un drum spre moarte. Dar acest nimic e Totul!

Viaţa ne e plină/umplută de nonevenimente şi de nonştiri. Se vorbeşte mult şi degeaba despre lucruri care încetează să existe în clipa imediat următoare aşternerii tăcerii asupra lor. Evenimentul, ca să-şi merite numele, trebuie nu doar să aibă o mare rază de acţiune şi reacţiune, ci să şi schimbe ceva în mersul lucrurilor. Să aibă urmări. Multe întâmplări culturale se înscriu firesc în peisaj şi nici nu-şi doresc ori n-ar trebui să-şi dorească altceva. E absolut necesar un fundal, un zumzet cultural cotidian, persistent, pe care să se proiecteze, atunci când se ivesc, Evenimentele. Iar ele au, cred, nevoie de timp ca să-şi merite numele şi faima.

Condiţiile financiare mereu precare sunt vindecabile prin autotratament. Comunitatea (nu spun „Statul“, căci nu vorbesc aici neapărat despre o Putere) nu are datoria de a sprijini pe oricine, de îndată ce i se năzare să mai scoată o revistă. De la un punct încolo, nici continuarea/păstrarea unei tradiţii nu mi se pare obligatorie cu orice preţ, adică făcând rabat la calitate. Revistele mai şi mor, sunt şi ele oameni... Dacă nu mor, e bine ca asta să se întâmple fiindcă prezenţa/viaţa lor e indispensabilă „aparţinătorilor“, cum spun medicii. Trebuie să mai spun totuşi un lucru. Nu susţin nicidecum că sunt gospodăriţi cum se cuvine banii publici. Micul aranjament funcţionează adesea perfect, în dispreţul valorii şi al însemnătăţii pentru ceilalţi. Dar nu mă sperie puhoiul de cărţi/reviste proaste care apar fiindcă un ins sau altul „îşi comandă“ o carte aşa cum comandă un costum de haine ori un monument funerar: fiindcă are bani. E treaba insului că o tipăreşte, e treaba cititorului s-o ignore şi a timpului s-o lase de căruţă, după principiul pe care Marcel Moreau îl numea foarte expresiv „al hoardei“: în goana cărţilor/revistelor de calitate, eşti strivit de copitele lor neîndurătoare dacă nu te ţine... vârtutea.

Revista e şi ea o marfă. Trebuie deprinse priceperi de negustor dacă vrei să ai muşterii. Habar n-am cum anume am putea ajunge la performanţele fotbalului, să zicem. Am încetat de mult să-mi mai fac inimă rea că sunt atât de mulţi cei care aleg un meci, nu o carte, nu o revistă de cultură. Până nu sunt în stare să schimb această stare de lucruri, se cuvine s-o considerăm naturală. Şi să ne comportăm şi noi natural, vorba Gabrielei Melinescu. Să scriem/să citim chiar dacă nu mai are (aproape) nimeni nevoie de asemenea farafastâcuri.

Apostroful e, de două decenii, o revistă de păstrat, căci are întotdeauna ceva care merită aşezat în bibliotecă pentru când ai avea chef să revii asupra unei chestiuni. O revistă-eveniment – în sensul adăugării tenace de urme, al pregătirii neobosite a urmărilor. O revistă „discurs contra piedicilor“. Una neliniştită şi aşezată, deopotrivă, răspunzând neliniştilor şi construind cu migală temelii. Nu e un spaţiu al confortului mărunt ori al amăgirilor de sine, ci unul tensionat şi dornic de echilibru, fără stare şi visând calm performanţe.

Să-i urăm La mulţi ani! şi să ţinem aproape, câtă vreme departele e încă departe.

 

Irina Petraş

„Discurs contra piedicilor“

» anul XX, 2009, nr. 5 (228)