Vagonul de clasa a III-a

 

Ovidiu Pecican

 

Nu doar o dată, în decursul anilor mai recenţi, fiul meu mi-a reproşat că mi-am abandonat proiectele de tinereţe, că nu mai sunt scriitorul care promiteam să fiu şi că, în general, am devenit altceva (altcineva?). Spun că mi-a reproşat acest fapt pentru că tonul pe care făcea remarcile amintite nu era defel unul apreciativ, ci exprima, mai curând, regrete.

Asemenea estimări au ajuns la mine şi dinspre alte persoane, unele voci fiind ale prietenilor, altele aparţinând mai degrabă unor colegi nereţinuţi în ostilitatea lor relativă, deşi nu mă cunoşteau personal (poate nici nu era necesar).

Şi unii, şi alţii au, probabil, dreptate. Am abandonat câteva linii de atac de pe la 20 de ani şi chiar mi-am modificat unghiul de abordare a activităţii mele culturale, repoziţionându-mă în raport cu mine însumi.

Pe vremea când debutam în ziare şi reviste neglijabile sau marginale, cu proză scurtă şi poezie, pentru mine literatura era suma creaţiilor beletristice şi a autorilor activi în interiorul genurilor în care acestea se înscriau (proză, poezie, teatru – triunghiul divin al îndepărtării de constrângerile imediatului). Modelele mele înglobau cariere de romancieri de mare succes, generoşi cantitativ, şi poeţi eminenţi, care îşi fructificau din greu talentul. Scriam pe atunci science-fiction, un mod de a îmbina viziunile subîntinse de o ideaţie netiranizată de marxismul obligatoriu cu alonja lipsită de îngrădirile poncifurilor ideologice şi de convenţii realiste vetuste. Acesta era un semn că preferam marginalitatea literară, păstrând nealterată însă acurateţea unei libertăţi de creaţie, bună sau mai puţin bună, după înzestrarea şi efortul meu… Visam să devin romancier, reprezentându-mi însă destul de nebulos această condiţie despre care ştiu astăzi că în România rămâne şi de aici încolo o ocupaţie de noapte şi de dimineaţa devreme, dar nicidecum una din retribuirea căreia să poţi trăi.

Ei bine, astăzi nu mai scriu sf, iar romancierul care sunt se ilustrează rar, poate neconcludent, aşa că...

Pe vremea aceea socoteam că literatura este vehiculul către un mediu separat oarecum etanş de brutalitatea şi grobianismul cotidian şi că e bine că lucrurile stau aşa. Astăzi nu mai cred acelaşi lucru, părându-mi-se preferabil vagonul de clasa a III-a cehovian anumitor ritualuri cărturăreşti care nu mai sunt decât forme moarte, piei întinse pe un gard la uscat, răspândind un miros persistent.

Cu mine s-a petrecut, realmente, ceva. O schimbare pe care eu o socotesc benefică, dar pe care alţii o văd ca pe o pierdere. Şi fiecare avem motive să credem că dreptatea este de partea noastră. Cred că deceniul în care am traversat vârstele cuprinse între 20 şi 30 de ani – întâmplător, deceniul dictaturii lui Ceauşescu – a avut asupra mea efecte pe care unii le-ar denumi „traumatice“, iar alţii le-ar vedea ca pe nişte developări necesare, producătoare de maturitate. În orice caz, în acest deceniu, în care mi-am făcut studiile universitare şi am suferit apoi „condamnarea la locul de muncă“, vreme de şase ani, cu o navetă îndobitocitoare, de zi cu zi, în trenuri personale neîncălzite, printre anonimi apatici, săraci, loviţi de un marasm parcă ireversibil, s-a produs pentru mine contactul cu realitatea. Aceşti ani au fost însă şi productivi prin lecturile şi prin somaţiile interioare care m-au modelat altminteri decât aş fi crezut-o. Cu bune şi cu rele, ei au făcut din mine ceea ce am devenit ulterior şi au avut efecte considerabile asupra vieţii mele, indiferent ce ar însemna asta.

La sfârşitul lui 1989, când lumea se schimba în jurul meu şi – după zece ani de acumulări, pe care, în momentele de disperare tăcută, mi-i treceam la „pasiv“, socotindu-i simplă stagnare – apărea tot mai clar posibilitatea de a face nestingherit ceea ce visasem mereu să fac, am avut de răspuns urgent la o întrebare. Nu contează care era ea, ci faptul că am decis să încerc să descifrez priorităţile culturale ale momentului şi să ajut după puterile mele la urnirea din locul precar unde o adusese dictatura umanitatea cu o aparenţă derutată în mijlocul căreia trăiam.

Am schimbat, de aceea, fără ezitări oraşul în care trăiam şi locul de muncă, răspunzând şansei oferite de Ion Vartic şi Marta Petreu de a pune umărul la înfiinţarea unei noi reviste a Uniunii Scriitorilor. După ezitări şi tatonări, numele ei a devenit Apostrof. Experienţa de un an şi un pic în această redacţie a însemnat pentru mine răbufnirea la suprafaţă a tuturor elanurilor imposibil de imaginat până atunci în registrul realului, posibilitatea de a avea un loc de muncă în interiorul literaturii, iluzia – întreţinută de efervescenţa din jur – că m-aş putea întreţine din salariul obţinut astfel, bucuria de a fi angajatul Uniunii Scriitorilor înainte chiar de a-i deveni membru, şansa de a lucra cu o echipă mică de literaţi selecţi, continuarea mitologiei Echinoxului într-o altă formă şi perspectivă, bucuria creaţiei ritmice, alerte, exigente, nebuneşti, conştiinţa forţei revoluţionare a cuvântului. Noi l-am publicat, în revista noastră, pe regele Mihai, într-un supliment special unde explica viziunea Maiestăţii Sale asupra zilei de 23 August 1944, noi am editat – ca primă apariţie în colecţia revistei (ce urma să devină o adevărată editură) – romanul inedit pe atunci al lui Paul Goma, Sabina, noi am publicat interviuri cu unii dintre foştii deţinuţi politici şi am recuperat, cu ajutorul lor, un prim grupaj de poeme de temniţă scrise de Radu Gyr. Şi nu aveam deloc preocuparea că, undeva, cineva s-ar putea gândi că dorim o restaurare a regalităţii şi o reabilitare a extremei drepte, fiindcă pe atunci, în primul an al Revoluţiei Române, prima readucerea grabnică în circuitul cultural şi public românesc a unor nume şi opere uitate, tăinuite, tăcute, interzise, contribuind, după puteri, la restaurarea normalităţii pe care nici nu o cunoşteam. Nu uit nici că, pe atunci, gândeam Apostroful şi ca pe o tribună civică, publicând fără ezitări mărturiile de detenţie ale lui Eusebiu Cutcan şi documentele despre crimele colectivizării furnizate de turdeanul Aurel Coţa.

Impresia era deci că nouă ne revenea nu doar posibilitatea, ci chiar obligaţia de a recupera exilul, dându-i drept la „voce“, de a aduce în atenţie trecutul recent ocultat de cenzură şi de Securitate, de a completa peisajul-caşcaval al literaturii noastre, vâslind până în largul interbelicului până de curând prohibit (şi chiar mai departe), de a asigura receptarea autorizată a noilor contingente de autori – prin condeiele critice ale redactorilor şi colaboratorilor –, de a urca încă o treaptă în revuistica literară ardelenească, alături de Tribuna şi de Steaua, de a articula o grupare literară nouă, specifică, în capitala Transilvaniei. Ultimul obiectiv s-a dovedit, cred, cel mai complicat, fiindcă, după unii dintre noi, Apostrof se cuvenea să fie cumva un fel de continuare a Echinoxului (Echinoxul de după absolvire al foştilor echinoxişti), după alţii nu era rău dacă devenea un fel de Gândirea (chiar dacă nu în sensul programului tradiţionalist al acesteia), iar după alţii merita încercat un drum cu totul nou. Prima variantă a căzut repede, nu doar pentru că Echinoxul a continuat să existe ca revistă studenţească, şi nici pentru că liderii lui simbolici au socotit că nu existau temeiuri pentru a-l transforma în altceva. (Interesant de observat însă că astăzi, de la plecarea duumviratului Corin Braga – Ştefan Borbély de la conducerea lui, există un Echinox studenţesc şi unul erudit, Caietele Echinox, ambele devenind predominant apanajul Facultăţii de Litere.) Pentru a doua oraşul nu s-a dovedit suficient de pregătit, abia politicile de grup ale Irinei Petraş de la conducerea filialei Uniunii Scriitorilor, din ultimii ani, reuşind să adune întrucâtva grupurile şi grupusculele complementare, când nu adverse, ale Clujului. Cât despre ultima formulă, ea pare să fi izbutit cel mai bine, şi le revine altora sarcina de a o descrie.

Participarea mea la viaţa redacţională m-a modelat însă, oricât de scurtă a fost, în direcţia conceperii prestaţiei mele culturale ca o componentă a unui efort de grup, pe de o parte, şi a unei concertări cu nevoile comunităţii. Fără să fac mare caz de asta, aş spune doar că după 1989 mi s-a impus şi mie, ca şi altor colegi care au trăit aceleaşi evenimente, necesitatea de a împinge oarecum înspre planul secund marile elanuri ale unei afirmări artistice personale (romane, nuvele, povestiri, piese, poezii – toate emanaţii ale celei mai personale înţelegeri a ideii de literatură), făcând loc unor proiecte mai puţin orgolios afirmative ale propriei persoane. Aşa se explică faptul că am dedicat ani şi ani studierii culturii române medievale, încercând să restitui conştiinţa existenţei unei culturi proprii în epoci socotite etanş închise în faţa privirilor noastre neputincioase, căci dezvăluirea unei asemenea componente putea – credeam şi mai cred încă – să anuleze parte din complexele, nefondate, legate de identitatea românească şi restabilea adevăruri istorice. Pe de altă parte, mi s-a părut onest ca, fiind istoric de meserie, să mă ocup de un predecesor ilustru, încercând o perspectivă critică asupra acestuia, ca semn de liberă aservire unui alt capitol de literatură şi istorie decât cel care m-ar fi putut împinge pe mine, în dispreţul altor autori şi vremuri, în prim-plan. Nu că nu mi-ar fi plăcut să excelez într-ale literelor, Doamne fereşte! Dar este destul să privim în jur, oricât de fugar, pentru a observa cohortele de autori care nu vor să ştie de faptul că literatura noastră a început demult, că ea conţine şi alte nume decât pe cel propriu şi că, la urma urmei, a fi sau a face pe deşteptul şi talentatul e destul de – scuzată fie-mi vorba prea aspră, poate! – stupid, cinic şi egoist într-un moment istoric când analfabetismul reapărea cu virulenţă, când jumătate de ţară rămânea decupată de la circuitul de carte şi jurnalistic (vorbesc despre mediul rural) şi când nevoile de natură materială, insecuritatea persoanei şi a familiei, erau marele spectru care însoţea populaţia atât în timpul zilei, cât şi în vis... Pentru mine, în acest context, mărturisesc, literatură înseamnă nu doar să exprimi propriile fantasme, trăiri, raţionamente în termeni artistici şi prin mijloacele unei expresivităţi literare, ci să dai mai mult celor din jur decât egoul tău exacerbat; şansa unei situări proaspete, a formulării unor întrebări menite să deschidă drumuri, eventual unele schiţe de răspuns... Poate sună ca naiba, maiakovskian sau, în orice caz, propagandistic – măcar că nu fac nicio politică de partid –, asta nu mă sperie şi nici nu mă demobilizează. Mie îmi sună a testament legat de Şcoala Ardeleană şi a distanţare de egoismul intrinsec, poate, literaturii, dar mereu posibil de diminuat prin vigilenţă personală.

De altfel, mulţi dintre noi – mă refer la colegii mei de vocaţie şi de generaţie – facem cam acelaşi lucru. Mă amuză teribil să ascult căinările ipocrite sau condamnările în bloc ale generaţiei optzeciste, de exemplu. Că romancierii nu au scris literatură, preferând să îşi pună condeiul în slujba comentării actualităţii, din mers, nu este semn de pierdere a vocaţiei, ci de sentiment al datoriei de a contribui, în folosul oamenilor din jur, la înţelegerea provocărilor redutabile ale clipei istorice. La un recensământ al operelor – anumite dicţionare l-au făcut deja, nu întotdeauna valorizant –, opera didactică a scriitorilor (dicţionare, antologii, texte teoretice, auxiliare didactice) se relevă impresionantă, diversă, inventivă, de mare utilitate, reactivă la imperativele ştiinţifice şi pedagogice ale României dornice astăzi de cunoaştere. Ea este nu neapărat rezultatul unui apostolat, cât, mai curând, reflexul situaţiei şcolarităţii înalte a generaţiei active de scriitori, care nu a socotit oportun să îşi abandoneze expertizele de specialitate, obţinute prin studii universitare şi postuniversitare, ci, dimpotrivă, să le fructifice pentru a spori creşterea gradului de instruire al unor segmente ale societăţii noastre sau chiar al întregii societăţi.

Au toată admiraţia mea şi scriitorii care, prolifici şi înzestraţi, au atins o notorietate incontestabilă prin opera lor beletristică. Dar lor li se adaugă un fenomen pe care istorii literare precum cele ale lui Alex. Ştefănescu sau Nicolae Manolescu, lipsite de ambiţii relevante pentru sociologia literaturii, nu au instrumentele pentru a-l observa. Astăzi, mulţi dintre noi am publicat mai mult şi poate mai bine, câteodată, decât majoritatea profesorilor noştri şi decât generaţia care i-a instruit pe aceştia. Este, la urma urmei, firesc, fiindcă noi nu am luptat în războaie necruţătoare şi nu am înfundat temniţe staliniste, chiar dacă ne-am irosit tinereţea în cazanul sub presiune al lui Ceauşescu. Noi nu avem de recuperat şi adus la un standard de normalitate doar literatura ca expresie a libertăţii interioare şi a profesionalizării (măiestriei). Erudiţia, cercetarea, vulgarizarea rezultatelor la care ajungem, modificarea în concordanţă cu Occidentul a standardelor muncii intelectuale, diversificarea şi proliferarea culturală sunt numai câteva dintre celelalte bătălii la care, vrând-nevrând, participăm.

Pentru toate aceste motive, văd în Apostrof şi în alte reviste asemenea nu doar o oază literară, de stil şi bun-gust, într-o Românie degradată îngrijorător de vulgaritatea şi agresivitatea publică a mahalalei ajunse în palate, ci şi un teren agonal în care reflexele unui uimitor efort, individual şi colectiv, se pot reflecta cu mai multă sau mai puţină justeţe, dar mereu cu generozitate şi bună-credinţă. Ăştia suntem, asta e cultura română astăzi, pe unul dintre tronsoanele ei.

 

Ovidiu Pecican

Vagonul de clasa a III-a

» anul XX, 2009, nr. 5 (228)