Din Echinox, un Apostrof

 

Ion Bogdan Lefter

 

Dintre puţinele reviste „de proiect“ pe care le-am avut după 1990, Apostroful e un caz special şi foarte interesant. Nu ştiu dacă Marta Petreu, fondatoarea şi coordonatoarea gazetei, a formulat un program propriu-zis (poate în deschiderea primului număr; ori cu alte ocazii, de pildă în interviuri...), însă a rămas un „loc comun“ al lumii culturale faptul că Apostroful continuă spiritul Echinoxului.

Care spirit, însă?; al cărui Echinox?! Căci lunarul studenţesc clujean lansat în 1968 parcursese pînă în 1989 cel puţin trei etape mari: cea a iniţiatorilor, care au furnizat o importantă „falangă“ valului „şaptezecist“ al literaturii române; cea a echinoxiştilor sincronizaţi cu prima „promoţie“ postmodernă autohtonă (a „optzeciştilor“); şi cea dinspre sfîrşitul regimului comunist, cînd începuse să se contureze o a doua „promoţie“ a „noului val“.

Nu intru aici în detalii şi exemplificări. De reţinut că de-a lungul acestei mici istorii a publicaţiei şi a orientării sale literare au existat şi diferenţe notabile între etape (mai ales între prima şi a doua), dar şi trăsături de continuitate, identificate de obicei în zona formaţiei intelectuale solide şi rafinate, de unde opţiunea poeţilor echinoxişti pentru stilisticile livreşti, respectiv atracţia colegilor exegeţi faţă de autori şi texte sofisticate, încărcate simbolic, baroce ori „decadente“. Pe scurt, ar fi vorba despre un soi de „culturalism“, deci despre un profil cu trăsături foarte generale, echivalente mai degrabă cu „nobleţea“ intelectuală decît cu o ideologie cît de cît conturată.

Combinaţia dintre un program atît de difuz şi o marcă puternică, precum cea a Echinoxului (un adevărat „brand“), e oarecum paradoxală; însă, din perspectivă redacţională, poate garanta compatibilitatea cu colaboratori foarte diverşi, mai mult ori mai puţin „echinoxişti“, totuşi asimilabili amintitului proiect larg-„culturalist“. Preluînd ştafeta, Apostroful Martei Petreu şi-a asumat atare „tradiţie“, delimitîndu-se discret de tendinţele mai novatoare ori chiar rebele ale postmodernilor de ieri şi de azi, inclusiv ale junilor descendenţi, grupaţi în redacţia „revistei-mamă“ şi intraţi în repetate rînduri în conflicte cu „vechile gărzi“. În acest fel, s-a ajuns la o răsturnare paradoxală: venerabilul Echinox, mereu alimentat cu „sîngele proaspăt“ al seriilor succesive de studenţi clujeni, se dedă la insurgenţe adolescentine pe care predecesorii nu şi le permiseseră, preferînd să-şi îngroaşe vocile şi să adopte sobrietăţi precoce; iar mai tînărul Apostrof a „subtilizat“ din 1990 încoace formula „echinoxistă“ tradiţională, ilustrînd-o pe mai departe, cu dignitate şi... maturitate. În plus, îndeajuns de alert, cu bune iniţiative publicistice (anchete, rubrici de „viaţă literară“ ş.a.m.d.), lăsînd rigorile academice Caietelor Echinox, care dublează de cîţiva ani vechea revistă, devenită jucăuşă, „trăsnită“.

Ar mai fi şi alte prelungiri ale „studenţismului“ intelectual clujean în etapele mai recente ale Familiei orădene, ale Vetrei tîrgumureşene sau în Euphorionul fondat în 1990 la Sibiu, cam în acelaşi timp cu Apostroful. După cum se vede, acesta din urmă joacă pentru întreaga „reţea“ de extracţie „echinoxistă“ un rol de (să-i spunem aşa!:) „conştiinţă originară recuperată“...

Ion Bogdan Lefter

Din Echinox, un Apostrof

» anul XX, 2009, nr. 5 (228)