„… această construcţie solidă“

 

Alina Ledeanu

 

Revista Apostrof a împlinit 200 de numere şi va aniversa curând 20 de ani. Pornită la drum cu un program recuperator – al generaţiei echinoxiste „cvasiinterzise“ din peisajul literar al anilor ’80 –, echipa apostrofilor ne provoacă din nou să răspundem unei anchete pe teme stringente şi perfect acordate momentului de bilanţ. Percep în sensul şi timbrul întrebărilor oboseala lui Don Quijote după bătălia cu morile de vânt; ceva din chemarea ultimativă la solidaritate a poetei Marta Petreu, care, după ce trudise pentru existenţa Apostrofului, ne anunţa cu câţiva ani în urmă iminenta încetare a apariţiei, din lipsă de fonduri şi prin indiferenţa totală a responsabililor culturali.

Tocmai de aceea, în loc să răspund explicit chestionarului, prefer să aleg Apostroful ca exemplu paradigmatic; mut accentul interogaţiei: nu „ce este literatura?“, ci „cum poţi vorbi despre literatură?“. Mai precis, despre cum pot fi promovate valorile literare datorită revistelor încăpăţînate.

Nu cunosc, în România postdecembristă, revistă mai curajoasă ca Apostrof: marele curaj al Martei Petreu şi al echipei sale e de a nu concesiona conjuncturalului nici măcar o pagină a publicaţiei. Fidelă programului anunţat în editorialul primului număr, revista rămâne consecventă cu idealurile echinoxiştilor: de abordare dezinhibată a fenomenului literar, de cultivare a valorilor – inclusiv a celor româneşti, perfect imbricate în fluxul cultural european.

Apariţia acestei reviste acurate, profesioniste, scutite de compromisuri, a fost una din faptele care, la începutul anilor ’90, m-a făcut să cred că schimbarea e reală, miracolele – cu putinţă.

Urmărind exclusiv criteriul valoric, echipa redacţională a dăruit cititorilor, prin restituiri revelatoare şi analize de substanţă, sute de pagini din şi despre Lucian Blaga, Emil Cioran, Eugčne Ionesco, N. Steinhardt, Gabriela Melinescu, Norman Manea, I. Negoiţescu, Nicolae Balotă, Dumitru Ţepeneag, I. D. Sîrbu, Adrian Marino, Alexandru Vona şi mulţi, mulţi alţii.

Reverenţioşi faţă de modele, dar atenţi la schimbarea generaţiilor, apostrofii continuă să ne îmbie cu rubrici în care conţinutul câştigă pariul cu propriul titlu („Cu ochiul liber“; „Biblioteci în aer liber“; „Ospăţul filosofilor“, dar şi „Estuar“; „Puncte de reper“; „Dosar“ etc.) şi să ne hrănească insomniile fertile cu teme precum: „Psihanaliza“; „Sinuciderea“; „Cele zece porunci“; „Noaptea“; „Călătoria“; „Scriitorul şi trupul său“.

Recurgem deseori în ultima vreme la sintagma politici culturale. Formula, uzată prin folosirea excesiv administrativă, nu a căpătat nicicând mai multă acoperire ca în bătălia pornită, susţinută masiv şi câştigată de revista Apostrof pentru respectarea testamentului spiritual al lui Lucian Blaga, implicit a spaţiului sacralizat care e mormântul său.

Devenit o a doua marcă/siglă a revistei, ochiul atent al Martei – sever şi şăgalnic-prietenesc laolaltă – foto-radiografiază spaţiul literar contemporan, dând cititorului, de cum deschide revista, o cheie de lectură inconturnabilă: o mare poetă, o conştiinţă vie se zideşte număr de număr în această construcţie solidă.

Reiau întrebările apostrofilor despre dedicarea donquijotescă („tema muncii noastre ciudate şi «inutile»“, cum o numeşte Marta Petreu): „La ce bun ceea ce facem noi, scriitorii?... la ce sunt bune revistele literare pe care ne încăpăţânăm să le facem?“. Răspunsul mi-l dă un congener francez al Martei, el însuşi un „extrem-contemporan“; poetul şi filosoful Michel Deguy rostea nu demult aceste adevăruri, atunci când revista sa, Poe&sie, împlinea treizeci de ani:

 

De aceea noi (un „noi“ al revistei care vorbeşte aici înconjurat de mulţi alţii) rezistăm cu toţii să existăm, tocmai pentru că ne-am îmbarcat; continuăm, adică, să preferăm munca cu (&) mitemul, filosofemul, teologemul, cu literatura, cu antropologia, cu interlingua traducerii scrierilor (Dante, Coleridge, Sereni, Yu Jian...). Pentru interogarea plasticităţii.

 

Cât despre câmpul de luptă – fie ea dusă şi împotriva morilor de vânt –, mă bucur să constat că el nu riscă să fie abandonat. Urez, aşadar, Martei Petreu şi Apostrofului mulţi ani la fel de intenşi cu cei pe care se pregătesc să-i împlinească.

Alina Ledeanu

„… această construcţie solidă“

» anul XX, 2009, nr. 5 (228)