E scris, deci există

 

Gelu Ionescu

 

Chiar, ce înseamnă pentru mine literatura? Ca să fiu nici prea zîmbitor, nici prea încruntat, luînd, aşadar, doar un aer preocupat, aş spune că literatura a ocupat acea parte a vieţii mele căreia i-am acordat cel mai mult timp, după somn şi meditare, se înţelege! De dormit, am dormit mulţumitor, de meditat... cred că nu prea. Însă am citit şi am scris cu plăcere, oricît de bine sau de rău am reuşit, şi una, şi alta; în loc de jurnal, mi-am notat (de ce?) titlul tuturor cărţilor citite din 1966 încoace – poate să fi scăpat cîteva –, iar cît am scris se va vedea în operele mele complete pe care nu le pregătesc pentru tipar. Sînt mulţumit cu literatura mea citită, mult mai puţin cu aceea scrisă (a se vedea toposul modestiei şi semnificaţia lui în istoria literaturilor). Nu am de spus despre literatură nimic de rău, cartea este unul din obiectele mele preferate, chiar cel mai preferat, ca să folosesc un superlativ cam nătîng. Ce se va întîmpla cu cartea şi cu cititul? Am văzut de curînd o caricatură (dacă aşa se poate numi) care înfăţişa o sală, privită de sus, în care se aflau vreo zece mese, pe ele tot atîtea pc-uri, iar în spatele fiecăruia cîte un cap mirat, stupefiat, care privea la ceea ce se petrecea în mijlocul lor, în centru, unde se afla încă o masă, dar la care un bătrînel citea o carte...

Eu, bătrînel fiind, nu pot citi o carte în care să nu pot sublinia sau să nu-mi însemn observaţiile – asta înseamnă că nu pot frecventa unele ediţii de lux. Ceea ce înseamnă, logic, că literatura nu este pentru mine un lux. Este altceva, spuneţi dv. ce...

Mai departe. Scriitorii sînt buni, adică folosesc societăţii, vieţuirii, atît timp cît sînt scriitori, şi nu altceva – adică nu au şi alte meserii sau intenţii, ca să zic aşa. La noi – ca şi în alte cazuri –, scriitorii au făcut în cărţile lor politică. Una e să ai ca scop politica şi alta e să scrii pe teme politice. Au făcut bine scriitorii noştri făcînd politică în scopul libertăţii de creaţie şi în cel al drepturilor omului, împotriva dictaturii (dictaturilor). Acum, ei au libertatea de a lua politica precum o altă temă: dragostea, crima, nebunia, tranziţia... Scriitorul a revenit în spaţiul în care se poate întreba „la ce bun ceea ce facem noi, scriitorii, la ce bun literatura?“ Răspunsul meu este: la bun, la bine, la frumosul artistic (în care intră, nu e aşa, uneori şi urîtul teribil al vieţii). Deci, iată-mă bine instalat în banal.

Literatura română e tot atît de necesară spaţiului nostru vital cît şi toate celelalte literaturi, fiecare în spaţiul ei vital, toate, cu care mai luăm şi noi cunoştinţă. Dacă e să dispară, împreună cu vocaţiile şi cărţile, va dispărea cu toate celelalte împreună. Nu se va întîmpla atît de curînd încît revistele literare să trebuiască a da faliment, cum dau atîtea mari, uriaşe firme comercial-bancare acum, „în zilele noastre“. Să nu ne bucurăm că mor bogaţii, pentru că din bogaţia lor mai curge ceva şi pentru arte, pentru literaturi... De aceea să nu ne simţim înjosiţi, căci, aşa cum ştiu toţi cei ce au frecventat artele, literatura, cărţile, revistele cultural-literare, aşa s-a întîmplat întotdeauna. Noi nu vom trăi aceste momente – mă refer chiar şi la cititorii Apostrofului care au acum numai 20 de ani (dacă sînt). Dacă te uiţi la filmele (sau jocurile) cu monştri (tereştri sau nu) şi cu miliarde de gloanţe, morţi etc., atunci începi să crezi că literatura, muzica, artele în genere vor deveni altceva decît sînt acum, deşi cu aceleaşi „unelte“ şi... finalităţi. Pînă atunci, Apostroful, cu „la ce bun-ul“ său cu tot, precum şi alte reviste literar-artistice (acum mult prea multe şi mai vane în spaţiul carpato-dunărean) vor mai exista, căci, dacă citeşti o carte, ai nevoie (oare?) să ştii cum a citit-o şi altul, mai mult sau mai puţin calificat, ai nevoie şi de literatură „în porţii mici, dar expresive“, care pot fi găsite numai în reviste. De ajuns cu atîta îngîmfare! Mi se pare că răspunsul meu nu e nici optimist, nici pesimist, nici realist, nici irealist. E scris, deci există.

Gelu Ionescu

E scris, deci există

» anul XX, 2009, nr. 5 (228)