Fratele meu, scriitorul

 

Vasile Igna

 

1. Cu puţin timp înainte de a sosi la Valea Căprioarei, vremea se încălzi brusc. De la o zi la alta, cenuşiul morocănos al Grădinii se trezi la viaţă, încoronând o gestaţie anevoioasă şi nevăzută. Un duh harnic coborî în labirintul milioanelor de capilare şi împinse sevele la lucru. Din străfundurile firii, în combustii misterioase şi dureri de nimeni ştiute, se născu o nouă lume. O lume pe cât de veche pe atât de nouă. Căci balansul dintre moarte şi înviere e generator de sublime metamorfoze, dar şi de grosiere şi circumstanţiale năpârliri.

Suntem aici, oricât ar părea de paradoxal, în teritoriul evidenţelor, deoarece nu altceva decât zămislirea unei noi lumi, mereu aceeaşi şi mereu alta, e scrisul, literatura. Iar cu cât lumea nou-creată este mai bună, mai proaspătă, mai interesantă, mai surprinzătoare etc., cu atât literatura e mai bună, mai interesantă, mai surprinzătoare. Deoarece meseria de scriitor este egală cu „meseria“ de Dumnezeu. Doar că unul e meşterul perfect, pe când celălalt e un ucenic perpetuu. Unul creează sub specia eternităţii, celălalt sub cea a efemerului. Iar literatura nu e altceva decât înfrângerea pe care o suferă efemerul în aspiraţia lui de a se converti în veşnicie.

 

2. Fac parte dintre cei, nu puţini (dovadă, printre altele, şi „democratizarea“ meseriei de autor), care mai cred în rostul literaturii şi în utilitatea ei. Şi mai cred că momentele de disperare ale scriitorului, clipele de lehamite şi abandonare nu sunt decât semnele peremptorii ale prezenţei vocaţiei şi simptomele unei boli cu etiologie complicată, la urma urmei, nevindecabilă. Chiar dacă n-ar folosi decât celor care o scriu, şi totuşi literatura ar trebui să existe. Şi-apoi, n-ar fi păcat, oare, ca omenirea să fie lipsită de partea ei cea mai idealistă? Profesionişti ai inutilului şi ai bucuriei nemărturisite, bancheri ai iluziilor, cavaleri ai tristeţilor neîmpărtăşite şi infailibili dascăli de orgolii, scriitorii sunt impecabil înarmaţi pentru a lupta atât cu ei înşişi, cât şi cu indiferenţa ori, dimpotrivă, cu excesul de admiraţie al semenilor. Mici sau mari, geniali sau veleitari, în vinele lor curge acelaşi sânge de cerneală, care-i face fraţi ce poartă pe umeri aceeaşi cruce şi în suflete aceeaşi tablă de legi. Atâta vreme cât se vor mai găsi o mie sau o sută de cititori care să-i urmeze în tristeţile, derutele, singurătăţile şi speranţele lor, literatura în general şi literatura română în particular vor continua să existe.

 

3. Că lucrurile stau într-adevăr aşa, o dovedeşte şi faptul că, iată, de douăzeci de ani, în ciuda tuturor necazurilor, invidiilor, piedicilor de tot felul, Apostroful continuă să apară. Îmi aduc bine aminte de momentul apariţiei sale, în vălmăşagul, deopotrivă entuziasmant şi frustrant, al anului 1990. Îmi aduc aminte de emoţia şi confraterna curiozitate cu care am răsfoit paginile primului număr, puternica impresie (care nu m-a mai părăsit de atunci) că Apostroful se doreşte a fi nu doar altfel decât celelalte reviste ale Clujului, ci diferită şi faţă de puzderia de reviste culturale care apăreau peste tot în ţară. Apostroful a avut dintru început o ideologie şi o direcţie. Ideea (literatura) naţională (slujită cu luciditate şi exigenţă) s-a asociat permanent cu deschiderea spre universalitate; Dosarele lui (mulţumim, Doru Vartic!) au devenit repere de curaj şi onestitate intelectuală; campaniile şi polemicile sale au avut, de fiecare dată, îndreptăţire şi un ecou meritat. Iar cărţile din Biblioteca Apostrof, la rândul lor, fac dovada limpede că revista nu se mulţumeşte cu statutul de efemeridă, ci aspiră, cu îndreptăţire, la cel de adevărată instituţie.

Lista, prestigioasă, a colaboratorilor e una a „afecţiunilor elective“. Familia apostrofilor este o realitate, una reconfortantă şi dătătoare de încredere. Ea mai e şi semnul că se poate, că profesionalismul şi onestitatea pot face casă bună, că nu e obligatoriu ca o grupare să servească doar meschine interese de grup, că ţinuta unei reviste nu se asigură doar prin verticalitatea conducerii (în cazul nostru, indelebila „gheară a leoaicei“ Marta), ci şi prin alegerea colaboratorilor etc. Şi cine, oare, nu şi-ar fi dorit, măcar o dată, să se numere printre colaboratorii Apostrofului?

Dacă ar fi să sugerez un anunţ care să fie pus pe uşa redacţiei Apostrofului, acesta ar putea suna astfel: „Aici se face cultură. Interzis veleitarilor!“

Vivat, crescat, floreat!

Vasile Igna

Fratele meu, scriitorul

» anul XX, 2009, nr. 5 (228)