La ce bun scriitorii?

 

Michael Finkenthal

 

Întrebarea „la ce bun scriem ceea ce scriem?“ se strecoară insidioasă, nu atât în momentul în care scriu/scriem, ci mai cu seamă după ce am terminat (pentru moment cel puţin) de scris. Sper că Livius Ciocârlie, care ştie multe despre aceste întrebări, va răspunde şi el anchetei.

În fapt, redacţia a pus mai multe întrebări care se leagă toate între ele; pe de o parte, ar fi greu să răspunzi în mod detaliat fiecăreia, pe de alta, te întrebi ce noimă are să răspunzi la doar una sau două dintre întrebările puse. Nedecis între cele două posibilităţi, aleg să nu mă opresc asupra unui subiect precis şi, în ciuda titlului ferm şi bine definit de mai sus, mă voi mărgini la un slalom rapid printre întrebările puse.

Poate că întrebarea „la ce bun scriitorii?“ nu ar trebui să fie adresată celor care scriu, ci mai degrabă cititorilor. În mod cert, cea legată de ea ca o soră siameză, „la ce bun literatura?“, se adresează şi unora, şi altora. Dincolo de aceste două interogaţii, poate că întrebarea esenţială ar fi aceea a lui „de ce scriu cei care scriu?“, fie ei scriitori sau… simpli „intelectuali publici“.

(Cred că) scriitorul începe să scrie îmboldit de un demon ascuns undeva la graniţa dintre conştientul şi inconştientul său. Undeva, pe drum, îşi dă apoi seama că pentru a-şi perfecţiona uneltele trebuie să-i citească şi pe ceilalţi slujitori ai demo­nului. Din acel moment, cel care scrie devine conştient că nu este un promeneur solitaire pe o potecă în mijlocul unei păduri, pierdut poate în spaţiu, dar cu picioarele pe pământ, ci se află mai degrabă îmbarcat pe o plută precară în mijlocul unui ocean ameninţat de furtună. Colin Wilson povesteşte într-o carte că în 1950, îmboldit de un bibliotecar din Los Angeles să întocmească lista celor o sută de titluri care l-au influenţat de-a lungul carierei sale, Henry Miller s-a trezit scriind în cele din urmă… o carte de trei sute de pagini!

Oricum am privi lucrurile, trebuie să pornim de la constatarea banală că scrisul îndeplineşte o funcţie esenţială în vieţile celor care-l practică. În cazul unora, scrisul ajută mai degrabă la pusul întrebărilor; pentru alţii, el reprezintă un răspuns la care vor reveni mereu în diverse versiuni. Întrebarea a fost pusă odată şi pentru totdeauna de demonul amintit mai sus. De cele mai multe ori ea este întrebarea legată de efemerul şi/sau de semnificaţia vieţii noastre. Primul răspuns, fie el în proză sau în versuri, aduce în majoritatea cazurilor doar iluzia unei soluţii (Rimbaud sau Salinger, excepţii, au mers direct la obiect şi l-au epuizat repede). Romanticii secolului al xix-lea au apelat la imaginaţie, în timp ce scepticii care i-au urmat s-au vrut „realişti“. Secolul al douăzecilea a spart toate oglinzile, pentru a prefera arta mozaicului: realitatea ca (re)construcţie a unei imagini aflate mereu la graniţa dintre opac şi transparenţă.

Pe un plan mai puţin abstract, să ne amintim impactul romanelor lui Rebreanu sau Camil Petrescu, sau, mult mai încolo, într-o altă lume şi în alt context, cele ale lui Petru Dumitriu sau Marin Preda. Există cărţi care au influenţat generaţii întregi, s-au scris cărţi care au pus în mişcare mase. Orwell a vrut să transforme literatura cu tentă politică în artă. Şi a reuşit. Pasternak a încercat calea inversă cu Doctor Jivago. Şi nu a prea reuşit.

Un poem poate să rămână în memoria colectivă a unui popor întreg. Nu, nu m-am gândit la Luceafărul lui Eminescu. Îmi amintesc cât de uimit am fost în urmă cu câţiva ani în Japonia când un coleg, profesor de fizică la Universitatea din Kyoto, a recunoscut de îndată un vechi haiku pe care eu voiam să-l citez într-o conferinţă publică, dar nu reuşeam să regăsesc nici numele autorului, nici perioada în care a fost scris poemul...

Noi scriem pentru că nu putem altfel. În ultima notă la al său Faux traité d’esthétique, Fondane observa că „ce n’est pas d’écrire des počmes qui me semble devoir constituer l’exception. Cela devrait ętre, chez l’homme, son état naturel“. Dar omul nu ştie să scrie poeme şi de aceea le citeşte pe ale noastre.

Mă opresc aici; sper să ne reîntâlnim cu toţii la aniversarea a treizeci de ani de la înfiinţarea Apostrofului, pentru a continua discuţia.

 

Columbia, 12 aprilie 2009

Michael Finkenthal

La ce bun scriitorii?

» anul XX, 2009, nr. 5 (228)