O formă a neputinţei de a trăi

 

Vasile Dan

 

Văd în literatură, îţi spun sincer, Marta Petreu, o formă mai degrabă a neputinţei decît a puterii de a trăi. În orice caz, o dificultate a ei. Nu eşti bun de altceva, într-un grad suficient, social, profesional. N-ai răspuns imediat la provocarea exterioară precum semenii ceilalţi, un inginer, un doctor, un profesor, un ţăran din tată în fiu, un muncitor calificat, să zicem. Înainte de a răspunde, faci un ocol în scris. Cam ăsta e scriitorul: reacţionează la viaţă pe ocolite. Prin mijlocirea unei poveşti, a unui vers, a unei oralităţi articulate şi centrate semantic. El este un om încet, chiar împiedicat, dacă ar fi să-l comparăm cu ceilalţi atleţi ai faptei, şi, în pofida aparenţelor, un introvertit. Dacă el, ca mod de a fi, ca speţă umană, este condiţionat decisiv de alţii, de cititori să zicem, dacă ei şi numai ei îi validează rostul lui pe lume, raţiunea lui de a fi şi de a continua astfel pînă la capăt, atunci cu siguranţă genul acesta de „scîrţa-scîrţa pe hîrtie“ ar fi dispărut demult. Cîţi cititori (la început, cu urechea) au avut poeţii cei vechi pînă în zorii modernităţii cînd s-au industrializat şi multiplicarea literaturii, şi difuzarea ei (inclusiv în idiomuri altele decît cele originale)?

Nu, Marta Petreu, nu cred că avem nicio şansă să dispărem prea curînd ca specie, inclusiv într-o cultură mică, provincială cum e cea română.

Cred, apoi, că revistele noastre literare (de cultură) au crescut exponenţial în importanţă, paradoxal, chiar acum, odată cu erupţia masivă a vulcanilor de noroi din presa cotidiană sau hebdomadară, scrisă, vorbită sau audiovizuală. Sînt revistele de cultură, cele mai multe, o oază de aer curat, ori măcar mai respirabil, de atmosferă mai senină, de relativă decenţă în limbaj, simţire şi gîndire într-un context nu o dată murdar, isteric, tensionat insuportabil.

Apostrof e o astfel de revistă. Mai mult, personalitatea ei publicistică îi dă o anumită unicitate: cultivarea, fără excepţie, a valorilor, chiar dacă nu aparţin musai sezonului literar ori leatului redactorului-şef, lipsa partizanatului generaţionist sau doctrinar literar, sau zonal (geografic), o anumită urbanitate, o civilitate a tonului, inclusiv în polemică, a relaţiei într-o lume a lui „genus irritabile“. Revista Arca, ea însăşi la 20 de ani de apariţii neîntrerupte (din februarie 1990), se simte solidară şi încurajată de existenţa Apostrofului, în pofida ostilităţilor conjuncturale. Aşa că la mulţi ani şi, mai ales, banii necesari!

Vasile Dan

O formă a neputinţei de a trăi

» anul XX, 2009, nr. 5 (228)